How not to care (pe scurt)

Nu vreau neapărat să ţin omu 5 ore să citească un articol, deci ideea de mai jos e că:

Omul e o fiinţă nesigură, care tot timpul va fi nesigură, şi tot timpul va încerca să îşi vindece nesiguranţa (imposibil de realizat).

Ştiinţa şi religia printre altele, sunt metode de a vindeca nesiguranţa, dar mulţi religioşi sau savanţi (şi nu numai) au luat-o pe căi greşite tocmai din cauză că au sacrificat ceea ce nu trebuia, pentru nevoia de a avea dreptate.

Fiecare dintre noi a păţit asta, desigur, mulţi am ajuns să ne enervăm prietenii cu ideile noastre fixe (în special eu! :P)


Propuneam deci un nou tip de siguranţă, prin următoarele sfaturi, pe care le-am primit şi eu, şi merg chiar foarte bine:

Gândeşte de 2 ori înainte, dar nu de 50. În loc să gândeşti, acţionează.
-După ce ai trăit clipa poţi să o analizezi, dar creierului îi place şi adrenalina, nu numai siguranţa.

Ai dreptul să raspunzi cu "pentru că aşa îmi place".
-Eşti la fel de om ca şi oricare, ai la fel de multe drepturi ca şi oricare, nu ştie nimeni ce e mai bun pentru tine. Ai dreptul să nu îţi pese, şi să recunoşti asta. Bineînţeles că vei suporta câdeodată consecinţe, dar nu e nicio problemă, aşa înveţi.
Nu poţi merge prin viaţă cu singurul scop de a evita consecinţe nasoale.

Îmi place feedbackul, deci lăsaţi un coment sau un rating.

How not to care

Cred că ar trebui să îmi schimb denumirea blogului în "La trădătorul insomniac", după activitatea din ultima vreme.

E 5 fără ceva, nu pot dormi, şi stările total imprevizibile ale creierului meu mă pun să îmi dau cu părerea despre ce înseamnă să fii om. Mai mult, acest articol îl scriu cu un aşa-zis fular în jurul gâtului, care nu e de fapt decât o pereche de pantaloni de pijama... sunt călduroşi!

Aţi tot auzit probabil de când sunteţi întrebări existenţiale cu răspuns sugerat, din multe locuri. Întrebări expirate după părerea mea de genul "de unde venim? unde mergem? de ce suntem aici? cine ne-a creat? de ce?" şi multe tâmpenii de genul ăsta care din lipsă de cunoştinţe, crează ciudaţi.

Asta îmi aduce aminte de un fel de banc, despre sex. Nişte particularităţi care au meritat să primească nume, nişte "landmarks" în lumea sexului ar fi:
-Când ai cu ce , da n-ai cu cine...sexul adolescentin.
-Când ai cu cine, da n-ai cu ce...sexul de pensionari.
-Când ai cu cine, ai cu ce, da' m-ai unde...sexul studenţesc.
-Când ai cu cine, ai cu ce, ai unde, dar "De ce?"...sexul filosofic.

Somnul raţiunii generează monştri, hiperactivitatea sa - oameni plicticoşi, zombi (adică exact acelaşi lucru, dar le voom spune diferit, ca să nu îi confundăm). Dacă îi mai şi arunci în scârbă întrebări de genul ăsta raţiunii şi te aştepţi să găsească un răspuns, eşti pe drumul cel bun... spre spitalul de nebuni.

Aţi mai auzit probabil că asta înseamnă să fii om, să cauţi tot timpul răspunsuri, să vrei să ştii mai mult, să descoperi "adevărul".

Argumentul meu împotriva acestor filosofii de clasa a4a, e de ordin psihologic oarecum.
Eu cred că omul nu are de fapt nevoie de cunoştinţe. Nu cred că are nevoie de fapt, de răspunsuri. Nu cred că are nevoie de dumnezei şi reîncarnare, de extratereştri şi fantome, de biserici şi de legi, de toamnă şi bani, de femei sau maşini, de manele sau perdele, metale vapoare cafenele sau bretele.

Cred că avem nevoie de ceva mult mai profund, profund nu în sensul de spiritual, raţional, emoţional sau adânc, ci profund în sens neuro-nu-ştiu-cum, profund în sensul de a-i da creierului acele elemente care îi plac şi a evoluat să le caute.

Cred că omul e de la natură, o fiinţă extrem de nesigură pe ea. O fiinţă care, din cauză că posedă imaginaţie, crede că cei din jur pot fi mult mai inţelepţi, şi că părerile altora, dacă sunt diferite de ale sale, dar cumva ating sfera sa de interes, trebuie să fie mai bune.

Omul are nevoie de siguranţă.

Nu pot să definesc calumea siguranţa asta. Pot spune doar că schimbările generează frică, şi noi încercăm deci să evităm frica.

Asta are foarte mult sens în context evolutiv, adica dacă vedeai la uşa peşterii o kestie păroasă de care n-ai mai văzut, trebuia să faci ceva ca să nu te mănînce... şi probabil îţi doreai să nu mai vezi aşa ceva, în cazul în care scăpai... pentru mine are sens. Mai mult, nesiguranţa era bine să fie pornită tot timpul pentru că nu ştiai niciodată de ce creaturi dai prin pădurile în care mergeai la cules alune. Deci într-un fel suntem tot timpul nesiguri, dar încercăm să devenim cât mai siguri posibil... ceea ce e până la urmă o imposibilitate, pentru că, după cum spun eu, avem în noi instinctiv nesiguranţa. Nu putem scăpa de ea.

Dar în zilele noastre, pentru că nu prea mai avem de-a face cu pericole de genul ăsta, ne-am reprofilat şi lăsăm înstinctele astea să-şi facă de cap. Lăsăm filosofia să ne arunce în necunoscut, şi să îşi bată joc de noi.

Ne vindem sufletul persoanelor care, ne promit răspunsuri la întrebări, ne promit o siguranţă. Ne vindem sufletul bisericii care ne spune clar ce trebuie să facem ca să ajungem în Rai. Ne vindem sufletul ştiinţei care ne spune "clar" de unde venim, unde mergem şi de ce e aşa cum e.

}n cazuri extreme, deformăm realitatea pentru a se supune porcăriilor din capul nostru, numai pentru a nu deforma porcăriile din cap. Ele sunt necesare pentru a avea dreptate.

E aceeaşi nevoie, nevoia de siguranţă. Vrem să avem dreptate tot timpul, ca nu cumva să trebuiască să căutăm în continuare răspunsuri. A căuta răspunsuri tot timpul ar însemna în primul rând nesiguranţă pentru că nu ştii niciodată ce vei descoperi, şi în al doilea rând mult prea mult de gândit. Nu cred că e posibil aşa ceva, şi nici măcar benefic....adică ajungi zombie :P

Mulţi religioşi au ajuns să comită atrocităţi, pentru că le era frică să caute răspuns în continuare, pentru că s-au complăcut în a crede în loc să gândească.
Mulţi savanţi au rămas fără prieteni pentru că din teoriile lor îmbârligate nu reieşea pic de umanitate, şi pentru că preferau să aibă ei dreptate în loc să se simtă şi cei din jur bine.

Nu-i oribil, asta e firea umană, nu vă speriaţi că n-o să scăpăm de problemele astea doar din cauza articolului meu pe blog :) Dacă scăpăm, dau de băut la toată lumea!

Bineînţeles, nu comentez cantitatea de adevăr conţinută în dogmele religioase, sau în teoriile ştiinţifice (şi apropo o teorie, în lumea ştiinţifică nu înseamnă părere. Înseamnă o ipoteză testată, care funcţionează în multe cazuri, şi care a fost în stare să facă previziuni destul de corecte asupra anumitor fenomene...adică să genereze cunoştinţe verificabile).

Motivul pentru care scriu acest articol despre nesiguranţă şi nevoia de a crede în ceva, este ca să propun în cele din urmă o soluţie. Soluţia mea personală, care mi se pare că mă face cel puţin pe mine mai fericit.

În loc să gândeşti prea mult, acţionează!
Asta mi se pare că dă un nou tip de siguranţă, cea experimentaţă. În loc să te bazezi pe principii, testează-le! Fă chestii care credeai că nu îşi plac, r iscă, trăieşte cu un spirit de aventură, fă lucruri şi bucură-te de ele. Fă efortul de a te bucura de ele, şi dacă efortul e prea mare, înseamnă că ar trebui să faci altceva.

În felul ăsta n-ai nevoie de siguranţa raţiunii, pentru că trăieşti skimbarea, şi creierul începe să iasă din starea morbidă de a crede cu preţul vieţii ce aude. Începe să rezolve probleme şi să fie activ. Îi prind bine la creier kestii de genul ăsta.

În felul ăsta n-o să pierzi timp întrebându-te cum ar fi fost dacă ar fi fost, pentru că trăind clipa, nu vei mai avea vreme şi kef să îţi pui întrebări.

Răspunsul la întrebarea "de ce îţi place ceva?" poate fi "pentru că îmi place!"

Nu trebuie să demonstrezi nimic, nimănui pentru că eşti la fel de om, şi ai la fel de multe drepturi ca şi toată lumea. Mai mult, nici nu există de fapt drepturi, poţi face absolut ce vrei, şi lua tot ce poţi, există doar nişte consecinţe pe care trebuie să le suporţi, şi dacă eşti destul de bărbat să le accepţi, nu e nicio problemă.

Ai dreptul să îţi placă orice, să faci orice, să vrei orice, şi să nu dai nicio explicaţie. Ai dreptul să fii misterios, şi să nu îţi pese de restul. Ai dreptul să refuzi a fi manipulat, şi ai dreptul să spui "fuck you, I don't care, I'll do it my way". Nu înseamnă că vei avea tot timpul dreptate sau că vei face tot timpul ce e mai bine pentru tine, dar aşa îţi vei trăi propria viaţă după propriile reguli.

Şi culmea culmilor, mi se pare că lumea te respectă mai mult dacă faci ce vrei, şi nu îţi pasă!!!

Astea fiind zise, aduc ce-a mai adus Aleister Crowley, şi mulţi alţii. Aduc responsabilitatea personală. Propun un nou tip de fericire, şi un nou stil de viaţă. Pentru mine până acum merge, şi chiar nu-mi pasă câţi vor fi de acord cu mine, tocmai din cauza asta. Am dat doar aceste idei pentru că şi mie la rândul meu mi-au plăcut, şi pentru că le consider cele mai bune sfaturi pe care le-am primit.

On Global warming

Probabil că a auzit toată lumea de încălzirea globală.

Probabil că unii, dintre care făceam şi eu parte, se simţeau vinovaţi când conduceau maşina sau când aprindeau becul, de faptul că o încălzire cu 2-3 grade ar omorî plin de animale nevinovate.

Probabil că unii, datorită propagandei Green Peace, au început să creadă că oamenii sunt cea mai gravă problemă a planetei, că suntem o otravă, nu suntem naturali, ceea ce facem noi afectează grav un echilibru foarte sensibil, care va face ca ecosistemele să ni se prăbuşească în cap, şi cu ele, şi noi. Când eram clasa a4a mă gândeam şi la aceste poveşti apocaliptice care te fac să îţi fie ruşine că eşti om.

Spun eu asta şi susţin tare: am apărut din natură, am evoluat în natură, şi acum tot acolo ne aflăm şi facem lucruri naturale. Echilibru pe Pământ n-a existat şi n-o să existe niciodată, trebuie să acceptăm asta, şi să ne pregătim schimbărilor ce vor veni, nu să ne îngropăm în munţi de lacrimi pentru animale care mor. Au murit până acuma 99,mult % din totalul speciilor care au existat pe Pământ. Viaţa continuă, nu are cum, şi nu o să dispară aşa de simplu. Mai mult, noi suntem una dintre speciile de pe planetă, şi avem dreptul să facem tot ceea ce putem să facem. Asta a fost din totdeauna evoluţia. Desigur că dacă n-avem grijă s-ar putea să ne autodistrugem, dar nu o să îi pară rău nimănui după noi, pentru că sigur la un moment dat o să vină altă specie inteligentă, care o să facă exact aceleaşi aşazise porcării pe care le facem noi.

Observaţi vă rog, privesc problema doar din punct de vedere evoluţionist. Nu voi intra pe teren religios pentru că acolo mi se pare că interpretarea problemei, şi concluziile vin în funcţie de chef şi stare de spirit.

Dar continuând...

Există însă multe organizaţii care se hrănesc cu ruşinea oamenilor, şi fie că au dreptate, fie că nu, nu mă interesează atâta timp au argumente. Ciudat e că ecologilor li s-au adăugat voluntar grupuri de hipioţi ciudaţi, care pot să desfacă conserve cu energia lor Qi, şi te pot pune din nou în contact cu natura prin tot felul de practici ciudate. Ok, la noi la români nu sunt aşa mulţi, dar youtube-ul zice că SUA colcăie de ciudaţi de ăştia. Problema e ca de la ei vin ştirile.

Înainte să postez videouri cu tipi, oameni de ştiinţă mai bine zis, care spun că de fapt toată ideea cu încălzirea globală e o porcărie totală, o să mai spun şi că însăşi încercarea de a-l face pe om să se simtă vinovat că trăieşte e o formă distructivă de manipulare, şi cei care încearcă asta ar trebui eliminaţi.
Adică indiferent dacă chiar există sau nu o problemă, nu-i nevoie să creăm isterie în masă, şi să-i deprimăm pe oameni. Nici dacă vine sfârşitul lumii, n-ar fi o scuză să vină unu şi să zică "v-am zis eu". Pur şi simplu e dreptul fiecăruia să trăiască aşa cum vrea, drept ce şi-l dă fiecare singur, prima dată, pe urmă statul, sau divinităţi cu diferite proprietăţi.

Un ultim avertisment: Să nu aveţi încredere oarbă nici în mine, nici în ce vedeţi, nici în nimeni. Încrederea oarbă însăţi a creat multe probleme. Sunt prezentate nişte date, a căror veridicitate nu o pot garanta. Interpretarea e responsabilitatea fiecăruia.
Climate Change - Is CO2 the cause (partea 1)

Climate Change - Is CO2 the cause (partea 2)

Climate Change - Is CO2 the cause (partea 3)

Climate Change - Is CO2 the cause (partea 4)


Penn & Teller - Bullshit - Being green (partea 1)

Penn & Teller - Bullshit - Being green (partea 2)

Penn & Teller - Bullshit - Being green (partea 3)


Chiar dacă încălzirea globală e o porcărie, chiar dacă nu se întâmplă nimic cu planeta, ar fi totuţi frumos să nu aruncăm pe jos toate tâmpeniile de gunoaie, decât dacă vrem să locuim printre ele. Sau altfel spus: dacă nu vreţi să fiţi amendaţi.

Chiar dacă Greenpeace minte, asta nu înseamnă că putem să luăm deşeuri radioactive şi să le aruncăm pe câmp. Adică dacă doriţi, cu toată plăcerea, dar o să aveţi mai puţin de mâncat, şi mai rău, o să am eu mai puţin, şi atunci cred că vor apărea probleme.

La fel cu speciile drăguţe pe cale de dispariţie. Aveţi grijă de ele, pentru că îmi plac mie!

Matinal vs. insomniac

Aş vrea să dorm. Zău că aş vrea dar natura creierului meu are ceva probleme existenţiale, şi până nu şi le rezolvă, nu pot eu să funcţionez ca un om normal ce trăieşte în zona cu GMT+2.

Mi-ar plăcea să fiu delfin, să pot sta treaz 24 din 24. Ar fi interesant, măcar mi-aş face program, aş ieşi la bere, aş face prăjituri, aş bate cuie, aş număra o bilă, adăpa vaca sau zugrăvi parketul, you know, the usual stuff.... Dar nu! Mi s-a hotărât creierul că hai să nu vrea să doarmă.

Stupid de-a dreptul din partea lui. Chiar amuzant dacă stau să mă gândesc, adică eu am ce face între timp, mi-am găsit de lucru, dar el are nevoie de odihnă. Pentru mine-i ok, eu îmi exploatez creativitatea spontană din buric... N-am nevoie de creier ca să scriu! Îmi trebuie doar un deget, şi har domnului, am 10! Deci scorul e: eu-1, creier-0. El are nevoie de mine!

El stă confuz şi se uită la mine ce fac. Eu, ca în orice relaţie, decât să mă enervez că nu stau lucrurile cum vreau, îmi găsesc ceva de lucru. Mi se pare că prea mult creier, face dintr-un om, un manelist.
De ce zic manelist? Foarte simplu. Uite, când mergi într-un loc cu băieţei şi fetiţe gen bar, şi dacă îţi place să te uiţi la lume o să îţi dai seama. Adică nu să te uiţi ca prostu' sau ca un psiholog sau ca un popă, nu! Mie îmi place să mă uit aşa subtil, cum se uită tipii ce fac documentare pentru Animal Planet. Mă uit cu grijă ca să nu îmi constate prezenţa, dar şi ca să observ şi să mă prind de tot felul de lucruri.

Ei, făcând asta, am văzut de multe ori (o mică paranteză, fetele văd mult mai multe evenimente de genul ăsta, şi probabil că ar fi mai în măsură să îţi dea cu părerea, probabil că sunt unele cu atât de multă experienţă încât ar putea scrie o lucrare de premiu nobel pentru aşa ceva, bizule...dar nu mă interesează, e insomnia mea, şi o să o exploatez la maxim), am văzut de multe ori ziceam tipi care se duc lângă o fată, îşi scot portofelul, telefonul, şi keile de la maşină, şi scot o replică de genu "e destul?". Mie mi se pare că ar putea fi destul... Adică un om întreg la minte nu ar mai avea tare multe la el în afară de astea...Hai cheile de la casă, dar nu îţi dai seama ce fel de casă are omu, după chei... eventual uşa poţi să o recunoşti, dar cum toţi îţi pun uşi de alea de metal, până şi la bordeiaşe, nu ar ajuta cu nimic etalarea lor.

Eu de exemplu am bomboane în buzunar. Dacă aş fi eu în locul tipului, aş scoate prima dată o bomboană, i-aş arăta-o la tipă, aş băga-o la loc, şi aş zice: "Ştiu că o vrei, multe au vrut-o. N-are rost să negi. Ştiu că n-o să recunoşti niciodată, dar una dintre fanteziile tale e să vină bărbatul potrivit cu bomboana potrivită... Nu mă grăbesc aşa de tare, mai am vreo 5 minute, timp pe care ţi-aş sugera să îl foloseşti în avantajul tău: Poţi să îmi cumperi un suc, şi să îmi demonstrezi că tu eşti cea ce merită bomboana, sau poţi să suferi o viaţă întreagă ştiind că ai ratat posibil una dintre cele mai bune bomboane.... şi mai rău, poate cea mai mare duşmană a ta, a reuşit să o aibă. Accepţi provocarea?". Chiar e o idee destul de bună, pe care, dacă o să mă mai ia odată o insomnie de asta ciudată, o să o încerc. Mi s-ar părea o experienţă ce sparge rutina. Rutina e un fel de colegă de-a mea de cameră. Mă aşteaptă acasă, îmi face ceai, masaj, dă muzica mai tare... se comportă ciudat, ca şi cum ar vrea ceva de la mine. De aia nu prea dau pe acasă, vin doar ca să mă culc, şi să mănânc atunci când mi se termină banii.

Şi apropo de fetele din bar, cred că aş face-o geloasă >:) Îmi place mult ideea de gelozie. E pur şi simplu o metodă foarte eficientă de a menţine pasiune între doi oameni. O metodă simplă, ca şi metoda bomboanei, sau a cheilor de merţan... Până la urmă viaţa asta poate fi trăită în multe feluri, şi nu poţi spune neapărat care-i ăla mai bun... după cum ziceam mai demult, chiar dacă o să ia unul premiul nobel pentru teoria care calculează exact unghiul şi frecvenţa pentru penetrarea perfectă, toate astea în funcţie de lungime şi lăţime, eu aş cam paria că n-o să funcţioneze pentru toate specimenele... pentru că ar trebui să ţină seama de un număr mult mai mare de parametri... decât dacă e o teorie statistică, cu care poţi să te scoţi, să zici că n-ai date suficiente. Păi pentru date suficiente, ar trebui să experimentezi pe un eşantion destul de mare de voluntare voitoare, şi dă-o naibii de treabă dacă mai ai după aia putere să scrii şi teorii.

Tocmai asta zice principiul incertitidinii lui Heisenberg: cu cât experimentezi mai mult, cu atât îţi place mai mult, şi începi să gândeşti mai puţin. Iar dacă nu experimentezi destul, oricât ai gândi, scoţi numa prostii pe gură... deci nicicum nu-i bine. Aşa-i tot timpul, şi nu-i vina nimănui. Pur şi simplu te bazezi pe faptul că natura a potrivit dinainte toate dimensiunile între ele, toate potrivelele între ele, şi tot ce trebuie să faci e să găseşti potrivinţa potrivelei din posesie.

Cine ştia că de la Heisenberg la Bebe sexulogu' e doar un pas filosofic? Ce minunată e viaţa :)

Dar continuând, observând aşa multe fenomene ce se petrec în baruri, am ajuns la una din concluziile mele specifice. Şi ce poate fi mai specific pentru creierul meu insomniac decât să descopere cu plăcere că toţi suntem de fapt la fel? Adică oriunde mă duc, văd tot ca fiind asemănător.

Fiecare scoate şi pune pe masă, ca să vadă fetele, ceva cu care se mândreşte el. Unii chei de merţan, alţii diplome, alţii tupeu, creier, muşki, oki, mâini, fund, picioare, haine de firmă, talent, înclinaţii spre un anumit stil de viaţă, familiaritatea şi specificul unei anumite subculturi, pasiune, bere.... multe multe kestii de scos şi pus pe masă. Cred că mesele din baruri au văzut la viaţa lor multe, şi am avea de învăţat de la ele. Manelişti sau habarnişti, violonişti şi terorişti, toţi trebuie sa scoată şi să pună pe masă o kestie.

Şi mai ciudat e că asta nu explică de ce "pisoar" e scris cu "s".

Îmi pare rău că trebuie să o spun, poate nu-s chiar primul care constată asta, dar ar trebui să fie scris cu "ş". Acuma normal mă aştept la reacţii ciudate din partea publicului. Parcă văd că o să sară toţi pe mine :
"Păi e scris cu 's' pentru că vine de la 'pisică'"
"Vine de la 'piscină'"
"Vine de la 'piscicultură'"
"Păi e scris cu 's' pentru că e din latinescul 'pisare'"
Nu sunteţi normali la cap oameni? Ce legătură să aibă pisica cu împlinirea spirituală ce ţi-o conferă obiectul respectiv?
Cei care aţi sugerat piscină sau piscicultură, cred că ar trebui să scoateţi multe kei pe masă ca să supliniţi alte lipsuri mai grave... serios oameni, ştiu că nu e uşor să gândeşti, dar acest efort aduce şi el beneficii :)
Şi avem deja un cuvânt 'pisare', care înseamnă altceva, şi e pentru dat mâncare la pui.

Sper să mă lămurească şi pe mine cinevă până la insomnia viitoare.

The story of some of us

Are rost să continui să citeşti, doar dacă ţi se pare cunoscută vreuna din afirmaţiile de mai jos. Dacă nu, nu citi!

-De multe ori în prezenţa anumitor persoane mă blochez şi chiar dacă aş vrea să vorbesc, parcă ceva mă opreşte.
-În multe situaţii mă comport foarte ciudat, parcă nu sunt eu însumi , şi abia când ajung acasă, îmi dau seama ce ar fi trebuit sa fac de fapt.
-Trăiesc de multe ori sentimentul "Ar fi trebui să fac/ spun blablabla"
-Cei din jurul meu sunt foarte deştepţi, mai bine nu îmi deskid gura, că numa mă voi face de ruşine.
-Mulţi din jurul meu sunt foarte originali în gândire.
-Nu ştiu de ce, dar numai mie îmi merge prost, cei din jur nu au niciodată probleme.
-Ok, au şi cei din jur probleme, dar ale mele sunt mult mai grave.
-Serios că sunt mult mai grave, adică eu în situaţia lor aş şti ce să fac.
-Dar ei ar fi vai de capul lor în situaţia mea.
-După ce o să exersez/învăţ/citesc/adun/câştig/etc mai mult, şi voi fi în pas cu lumea, o să mă simt mai bine, o să fiu mai respectat.

Sugerez melodia asta, după care asta merge bine cu ce e scris. Fă un quicklist la Youtube, cred că vor prinde bine la atmosferă.

Astea au fost nişte probleme în trecut pentru mine. Nu ştiu dacă le-am rezolvat sau agravat, dacă am făcut bine sau nu, dar îmi place starea asta de a nu mă mai întâlni cu situaţiile respective. Nu ştiu dacă chiar am făcut ceva, dacă am schimbat ceva, sau dacă s-au skimbat cei din jur, habar n-am. Tot ce ştiu e că mă simt mai mândru de mine. Poate că are legătură cu afirmaţiile de mai sus şi cu lipsa lor din conştient în ultima vreme, poate că pur şi simplu am devenit mai fiţos cum îmi spunea Daria, anul trecut. Nu ştiu.

Dar acum îmi plac mai mult cei din jur, sunt la fel de deştepţi ca şi mine. Îmi plac mai mult pentru că suferă la fel ca şi mine. Nu că vreau ca ei să sufere, dar faptul că nu-s singurul, parcă mă linişteşte. Şi dacă pentru mine are efect asta, aş vrea să ii liniştesc şi eu la rândul meu pe cei care se văd întro oarecare dilemă sau cvasi-suferinţă, pe cei care sunt nesiguri pe ei, pe cei care nu ştiu ce vor, şi care ar vrea să întoarcă timpul înapoi să schimbe ceva. Apoi mai sunt cei care se tem să crească, şi le e dor de copilărie, când singura lor grijă era să se joace la calculator, şi să mănânce destul cât să nu-i certe mama.

Dudes and dudesses, toţi păţim de astea, tot timpul, şi e normal să ne îndoim, să vrem sa uităm de amintiri incomode, neplăcute, sau jenibile.... Dar nu-i absolut nicio problemă. Nimeni nu dă vina pe noi pentru greşeli, avem dreptul să nu fim perfecţi. Ruşinea e ceva ce chiar nu merită să apară, numa pierdem timpul cu ea. Nu contează dacă ai făcut tot ce ai putut şi ai eşuat, nu contează dacă ai stat şi ai frecat menta, şi a trecut pe lângă tine ocazia vieţii. Nimănui nu îi pasă, şi toţi au păţit-o de nenumărate ori. Nimănui nu îi pasă dacă greşim, nu dezamăgim pe nimeni. Dacă zic altceva, mint, şi ştiu că mint. Toţi ne temem de aceleaşi lucruri, ne plac aceleaşi lucruri, avem aceleaşi nevoi, şi ni le satisfacem în aceleaşi moduri. Toţi avem nevoie să ne simţim utili, să avem persoane în jurul nostru cu care să putem comunica pe aceeaşi lungime de undă, toţi avem nevoie să învăţăm, şi să arătăm altora că suntem buni la ceva. Toţi suntem fix la fel de umani, şi fiecare cunoaşte exact suferinţa şi fericirea celuilalt, pentru că toţi trecem prin aceleaşi sentimente.

N-avem altele.

Natura ne-a lăsat un număr oarecum limitat de emoţii, pe care, vrem-nu vrem, toţi le vom experimenta. Şi ce e mai curios, cam deodată ni se şi întâmplă toate astea. Toţi creştem deodată.

Uite o poveste pe care o avem toţi în comun. Cel puţin eu v-o spun pe a mea, iar dacă vi se pare ceva cunoscut, să nu uitaţi că suntem, în mare parte, la fel.

Prima iubire.
Eram şocat şi mi-a trebuit mult timp să mă obişnuiesc cu ideea că am prietenă.
Aşteptasem de mult, de foarte mult timp, şi nu ştiam exact ce ar trebui să fac. Ce ştiam despre fete era din filme, şi anume că trebuia să dau trandafiri, şi să spun "te iubesc".
Eram şocat pentru că mi se părea că trebuia să fi făcut ceva ca să merit acea onoare.
Făcut, nefăcut, nu ştiam ce trebuie să fac acuma, şi nu ştiam dacă fac bine ce fac. Mă gândeam că e normal că îi place, pentru că eu sunt special faţă de ceilalţi băieţi. Toţi ceilalţi mi se părea că vroiau doar să ajungă cu fata în pat, în afară de mine... Bineînţeles că de fapt şi eu asta vroiam, dar pentru a salva aparenţele, eram în stare să dau trandafiri, şi să mă port frumos cu fata.
Eram în stare şă am răbdare cu ea, şi să-i suport toate mofturile. Eram în stare să trec peste neplăcerile mele, şi chiar să îmi calc peste principii, doar să fac ceea ce mi se părea frumos, şi plăcut fetei. Şi nici nu mă deranja. Mă simţeam excelent că am şansa să fac un sacrificiu pentru a îmi menţine pasiune în relaţie. Şi chiar am reuşit, cel puţin pentru mine era totul pasionant.

Eram şocat pentru că mi se părea că ar fi cea mai frumoasă fată de pe pământ, şi relaţiile tuturor din jur mi se păreau glume. Ei n-aveau ce aveam eu... N-aveau cea mai frumoasă fată, şi mă simţeam foarte ciudat. Adică mă aşteptam din moment în moment să constate cineva acelaşi lucru şi să încerce să mi-o fure. Aşteptam apoi cu mândrie complimente în legătură cu prietena mea. Mă simţeam ca un vânător, cu un trofeu calumea, şi ştiam că toţi ceilalţi vânători vor veni mai devreme sau mai târziu pe la mine la o bere, o să vadă "my precious", şi o sa zică "bravo! eu n-aş putea aşa ceva".
Pe măsură ce trecea timpul uitam de dilema asta. Mă obişnuisem cu gândul că, fie sunt toţi cretini că nu se dau la prietena mea, fie sunt gay, fie sunt eu prea făcut, şi se tem de mine. Oricum prietenele lor erau toate nasoale, după mine, şi oricum primisem destule complimente pentru trofeu.

Apoi ne-am desşărţit. Incredibil de ciudat sentimentul. Un amestec extrem de nesiguranţă, cu părere de rău şi de bine. Jumătate din mine se bucura, jumătate plângea ca fraiera, şi jumătate se gândea că habar n-are ce va fi în continuare, şi se temea. Una ştia că sunt pe drumul cel bun, alta vroia să îi arate fetei că ea a greşit, şi a5a se mira de cât de mult a învăţat de fapt din acea experienţă. Mai erau multe alte jumătăţi care încă nu îmi dau seama ce făceau, dar făceau foarte tare. Şi parcă toate jumătăţile astea erau profesioniste. Parcă toata viaţa lor fuseseră pregatite pentru momentul ăsta, şi acuma erau aranjate într-o orchestră imposibilă şi îmi plouau mie cu sentimente extreme, de toate culorile în sferă cu raza de 2 metri, cu centrul în piept, şi era mai mult furtună decât ploaie, şi mai mult uragan decât furtună, şi orbisem de la atâtea culori.
În situaţii de genul ăsta eu simt o presiune foarte mare în piept, simt că inima se chinuie să bată, dar bate tare, şi nu prea mai contează evenimente din mediul exterior sferei colorate ciudat.

După un timp am început să mă schimb, să gândesc, vorbesc, umblu şi greşesc altfel. Oricum fericirea mă lovise mai rău decât Mike Tyson după ce îl înjuri de mamă... n-am înţeles niciodată modul ăsta special de a jigni. Adică efectiv mă deranjează mai tare dacă se ia de mine respectivul, decât de mama. Probabil că o fi avut Freud dreptate, dar eu aş fi fost elementul prezis de matrice, excepţia ce trebuia eliminată, eu eram cel cu puterea de a nu-l deranja înjurăturile de mamă, cel destinat de a arăta lumii adevărul. Adevărul că de fapt înjurăturile sunt ca o poezie. Trebuie să te identifici, să trăieşti, şi să laşi să curgă mesajul prin tine. Mai mult probabil că sunt şi ca un joc, şi anume că ai nevoie de un partener, şi trebuie la fiecare rundă să faci ce face el, dar mai bine. Un joc de onoare, în care îţi investeşti valorile personale, şi joci ca la şah, dar în loc de piese ai valori, şi nici măcar un joc... ci un preludiu al unei activităţi ce presupune multa pasiune şi sentiment. O activitate care rezolvă multe, dacă nu în plan fizic, măcar în plan mental şi spiritual... bătaia. Bătaia e bună.

În fine, ca să continui, vroiam să îi demonstrez la fată că m-am schimbat, dar jumătatea ce invoca nesiguranţa mă făcea să vreau să repar ce a fost, şi să fiu din nou cu fata, să fie totul bine, şi mai bine decât la început, mai ales acum, după ce învăţasem atâtea. Acum eram altfel, acum mă simţeam altfel, acum îmi plăceau copiii, şi mă scârbise ideea de sex. Tot ce vroiam acum era linişte, să fie totul ca la început, să fie fata din nou cu mine, sau să se minuneze ce mult m-am skimbat şi să îi pară rău. Oricum vroiam cumva ca şi fata să sufere, aia era clar. Oricât de mult mi-ar fi zis altcineva, sau oricâte jumătăţi mi-ar fi zis să îi dau pace, nu! Nu am putut. Vroiam ca fata să sufere. La început îmi era ruşine de sentimentul ăsta. Mă chinuisem mult să fiu un om moral, şi acum uite că vroiam rău cuiva.

În ultima etapă, mi-a cam trecut toate faţă de fată, dar acum văd o nouă problemă. Văd multe fete frumoase în jurul meu, foarte Multe. Văd la fel de multe fete inteligente, isteţe şi drăguţe. Multe simpatice, şi nu mai mi-e greu să vorbesc cu ele acum, nu ca la început când nu aş fi putut să îmi deschid gura în preajma unei fete cu ochi frumoşi şi faţa fină. Nu, acum era totul ok. Totuşi o mică problemă de care mă bat, şi din câte aud în jur, e destul de comună.... Am pretenţii prea mari. Nu mă mai interesează o fată draguţă, simpatică, scumpică sau inteligentă. Nu mă mai interesează dacă are toate calităţile astea.... trebuie să fie perfectă!
Ei dragii moşului, am crescut, am îmbătrânit, am învăţat, posibil multe, posibil puţine. Poate doar mi se pare, dar într-adevăr acum e ciudat... mai demult universul fetelor era compus din multe, şi doar una frumoasă. Acum toate-s minunate, niciuna perfectă. Era mai uşor înainte? Aş fi tentat să spun că da... Acum probabil că pretenţiile mele nu pot fi satisfăcute, şi ce-i mai nasol decât să îţi cobori standardele? Nu multe, într-adevăr.

Ei, ajuns la finalul poveştii, probabil că acum ar fi momentul să vă întreb din nou, şi să nu cer răspuns. Acum a venit momentul în care aş vrea să vă întreb dacă suntem la fel, dacă aţi simţit ce am simţit şi eu.

Ştiu deja că e aşa, şi după cum am mai spus, ştiu că toţi trecem prin micile noastre poveşti, unice pentru noi dar universale pentru toţi. Şi asta mă face să simt că am mulţi fraţi şi surori, şi că pot să întreb de la cei puţin mai bătrâni, sfaturi, pentru că ştiu că şi ei s-au lovit de fix aceleaşi probleme, au cerut aceleaşi sfaturi, nu la fel ca mine, nu le-au urmat.

Ştiu că chiar dacă au păţit-o mulţi înaintea mea, e dreptul meu să greşesc, să mă bucur şi să mă enervez. Ştiu că, la fel ca cei dinaintea mea, nu o să pot asculta un sfat, şi nu o să îl înţeleg decât după ce am dat cu capul singur. Ştiu că n-o să pot fi perfect, că n-o să pot fi probabil ca personajele din Bhagavad-Gita, sau ca Buddha sau care mai sunt, că probabil n-o să pot fi ca cei din desene, şi că s-ar putea să nu ajung mare samurai. Ştiu că s-ar putea să dezamăgesc şi să fiu dezamăgit, dar o să mă simt mândru pentru că oricum e mai interesant decât să stau acasă şi să mă joc WoW, şi pentru că cel puţin două persoane vor învăţa ceva, sau vor avea cel puţin o experienţă interesantă.

Asta e! Problemele în viaţa reală sunt mult mai interesante, mult mai colorate, lovesc când nu te aştepţi, şi nu vei fi niciodată pregătit, decât dacă eşti pregătit să te schimbi, şi să creşti. Şi indiferent dacă eşti sau nu, vei avea de învăţat din asta. Schimbarea e un dar foarte frumos pe care ni-l face viaţa tuturor, şi mai ciudat e că primim toţii aceleaşi cadouri, în ambalaje puţin diferite.

Probabil că acest articol e de citit când te simţi mai singur, şi mai nefericit, şi sper să aibă un efect liniştitor, dacă va fi cazul. Probabil că sunt multe lucruri de aici care nu au neapărat sens, sau unele care descriu exact situaţia unora. Am încercat să îmi descriu o mică excursie sentimentală prin viaţă, şi sunt convins că mulţi au trecut prin aceleaşi locuri şi s-au bătut cu aceiaşi balauri.

Eu mă simt oricum mult mai bine ştiind că toţi suntem la fel. :)

Versuri de shters praful pe-ntuneric

...da, mă kinuie talentul!

I love only myself, but I need you, so as not to look too suspicious...

I want to smoke a sacred weed
And keep you close, so you can see
I'm doing all this for myself
And you're my special treat.

Hypno brainwash mindstorm. Nu e de citit. Nu e ceva coerent. Nu recomand.

E noapte şi reflexia lustrei de pe tavan, in geam, jaluzelele fiind semideschise, seamănă cu luna plină. Habar n-am dacă însăşi Luna e într-o fază mai interesantă, dacă e la SPM sau dacă mănâncă banane. Problema e că mie nu îmi prea pasă de lună, şi de fapt nici asta.
Mă întreb dacă păsarea mea e o funcţie de temperatură. Ar trebui să văd dacă când mi-e frig sau cald îmi pasă mai tare, şi să fac un grafic care să semene cu un elefănţel. Da! "că când". Nici măcar n-am pus virgulă. să treacă brigada pompierilor intelectuali şi să stingă focul ce-a încins poporul. Se gândesc ei în mintea lor "adică cum că ăsta zice că când?". Ideea e că insectelor le pasă de lună. Fie sunt mai inimoase, fie sunt mai proaste. Prefer să fie şi inimoase pentru că s-au făcut studii care confirmă faptul că-s proaste. Adică tot se învârt pe lângă bec. Un om în deplinătatea facultăţilor mentale n-ar face aşa ceva. Dar revenind...

Domul nou spune că cacofonia nu mai e o greşeală, şi eu zic că manelele sunt pe cale de dispariţie şi ar trebui să cerem fonduri de la guvern să facem un parc naţional cu condiţii prielnice dezbvoltării, şi foarte similare mediului de viaţă natural al maneliştilor. Dar dacă doomul zice, e lege, mă rog, mai mult sugestie decât lege. Oricum cazul acuzativ va dispărea cât de curând. "Băiatul care l-am văzut".

Vă zic eu că dispare, vă puteţi lua "la revedere" de la cazul acuzativ. Şi nici n-o să aibă parte de o înmormântare în toată regula. N-o să vină nimeni să-l bocească. N-o să vină dom'le, n-o să vină vă zic eu. Ăştia preocupaţi de importanţa limbii gramaticale corecte o să fie de acord cu domu care n-o să fie de acord cu ei.

Care limbă română? Tot la 5 minute inventează unu cevă cuvânt nou. De exemplu eu sunt mândrul inventator al unui cuvânt. L-am inventat acum vreo 10 ani când strângeam fân. Soarele îşi făcea de cap, eu eram transpirat, obosit şi fericit, văru bea apă, bunicu trăia, vacile nu pricepeau nimic din ce se întâmplă dar măcar nu puneau întrebări incomode, şi eu inventam cuvinte. Mi s-a parut util la momentul respectiv să inventez un cuvânt care să descrie sentimentul respectiv. Adică cel puţin vocabularul meu e foarte sărac în cuvinte care descriu sentimente. Eu cunosc doar "fericit", "supărat", "obosit", "enervat", "frustrat", "iritat", "bucuros", "distrat", "mutalău", "fricos". Nici nu-s chiar aşa de puţine, dar sub nicio forma nu pot descrie cu astea sentimentul pe care mi-l dă evenimentul de a ieşi din casă când părul mi-i ud, începe să plouă, miroase a praf, dar e ok, pentru că în Gheorgheni praful e făcut din ce-a rămas dintro bucată din corola de minuni a lumii, am ştiut la examenul de acuma 2 ani, şi nu vreau să profit de pe urma unei fete de care nu îmi place, pentru că mi-i lene. Parcă trăim ăn robot-land, unde toate kestiile-s logice, toată lumea are dreptate, şi există o formulă matematică determinată după studii exhaustive care dă numărul exact, şi unghiul exact pentru o penetrare perfectă.

Poate că nu-s cuvinte pentru sentimente pentru că ar trebui un limbaj cu totul nou în care am avea ce face cu cazul acuzativ. Poate că limbajul clarifică lucruri, dar lumea are nevoie de mister. Poate că dacă te-ai uita în ochii vânzătoarei nasoale de la magazin, ai putea scrie o carte. Poate că înţelegem mult mai repede gesturile decât ne*ar lua să le spunem în cuvinte. Şi mai mult, poate că analfabetismul emoţional nu se poate vindeca.

Eu când sunt obosit, sunt foarte creativ. Dacă închid ochii parcă mă uit la un tablou abstract în altă limbă. Nu îmi dau seama dacă ce văd e frumos sau nu, deşi zic că-i frumos. Important e că văd. Totul începe de la lucruri simple cum ar fi o cană, care se transformă rapid dar sigur ca întrun program de editat imagini bun, întrun lac, lac de munte de ăla cu apă potabilă şi rece, pe malul căruia e zăpadă care se transformă în oi, care-s e fapt ursul polar de la iulius din care curg hârtii. hărtiile te scarpină şi gâdilă la picior vara când ţi-e cald, când ieşi din vană, dar după 5 minute ţi-e frig şi eşti parţial ud. Eşti pe o pajişte cu flori, alt cuvănt folosit doar în contextul ăsta, şi universul nu încetează să se întrebe dacă n-ar trebui cumva să se învârtă. Mă uit la chestia asta şi mă gândesc că poate sunt rudă cu delfinii. Că ziua nu îmi vin atâtea idei fără sens, iar delfinilor le doarme pe rând tot câte o emisferă cerebrală, dar probabil că ale lor n îndeplinesc funcţii diferite.

Cred că fac parte dintre acei oameni cărora le place să se audă. De fapt sunt sigur de asta! îmi place să mă aud, cu voce sau în cap. Şi mi se pare foarte interesant faptul că niciodată, niciun om nu îşi poate auzi adevărata lui voce, când vorbeşte. Tot timpul auzi altceva, şi când te asculţi înregistrat, zici că pari răcit. Mie de exemplu mi se pare că am o voce foarte nepoliticoasă. Bine, dacă aş auzi-o probabil că m-aş obişnui, şi ştiu că cei din jur nu mă aud cum mă aud eu, şi kiar sunt fericit întrun fel că nimeni nu mă aude cum mă aud eu.

Niciodată nu m-am prea dat în vânt după îngheţată. Dar oare vântul se dă în vânt? Cred că ar fi un fel de perpetuum mobile filosofico-uraganic.
Cică brainstormingul e foarte util. E util, am încercat, dar la un moment dat îmi veneau aşa de multe idei încât nu mai apucam nici să le scriu, nici să le spun, nici măcar să le gândesc. Şi mâ lua o durere de aia de cap plăcută ca şi atunci când...ca şi acuma de altfel.

Adevărul e că de data asta n-am niciun mesaj. Probabil că puteam s-o lungesc mai mult, şi poate îmi voi îndrepta greşeala, dar de data asta, cel puţin din câte îmi dau seama n-am niciun mesaj.

Acuma n-am kef de mesaje. N-am kef de kestii logice. Poate mă duc în Japonia anul viitor, şi o să trebuiască să bag acolo logică, dar acuma n-am kef. sunt kestii faine de făcut kiar dacă n-au sens. De altfel e posibil ca majoritatea kestiilor faine de făcut în viaţă să nu aibă sens. Şi până la urmă care e lucrul ăla la care decizi "are sens, e coerent, hmm. cred că începe să îmi placă"? Poate o fi, nu ştiu, dar muzica de unde vine şi de ce ne place? Ce sens are dpdv evolutiv, şi cu ce ne-a putut ajuta la supravieţuire? Astea-s kestii pe care prefer mai bine să le fac decât să le gândesc.

Pentru satisfacţie, şi confuzie, vreau să pictez un tablou de cuvinte: şopârlă telefon avion doi patrulater anca mioritic parlament parbriz stea doică cântare elefant congelator obicei miracol papuc cântare mioritic pi deosebire algoritm mugur divin apropiere ciclu fereastra mijloc algoritm neuron cale mov imagine papuc calcul lene plăcere amar gând alb cer inăltime josime altceva cui şurub strălucire umezeală deosebire altceva bumb arbitru pocăinţă adevăr divin fericire altceva deseori ajun praznic vecernie spovedanie găleată sticlă lături castron valău undă palpitaţie pictură browniană măiestrie fereastră inundaţie prostie palpitaţie mândrie altercaţie prostie inundaţie revoluţie convecţie şi epilare mâncare revoluţie sublimare mare veselie mare bărbăţie uneori parchet solid de brad invocaţie persecuţie iertare mare şi mândria merită premiul pentru cel mai mare ceva.

V-am avertizat să nu citiţi.