Cred ca totu-i clar.
Intrebari? Nu?
Imagini luate de
aici
duminică, 27 decembrie 2009
marți, 22 decembrie 2009
72 de fecioare
În Islam, religia păcii, dacă mori pentru Allah, când te duci în rai primeşti 72 de fecioare.
1. Nu se precizează sigur dacă au peste 18 ani, dar nu te întreabă nimeni de astea.
2. Să nu cumvă să aibă peste 80.
3. Ce poţi face cu ele? tema la matematică? Dacă erau versate, mai rezolvam noi ceva....
Deci, ce poţi face cu 72 de fecioare?
Cred că totu-i clar.
Alte păreri?
1. Nu se precizează sigur dacă au peste 18 ani, dar nu te întreabă nimeni de astea.
2. Să nu cumvă să aibă peste 80.
3. Ce poţi face cu ele? tema la matematică? Dacă erau versate, mai rezolvam noi ceva....
Deci, ce poţi face cu 72 de fecioare?
Cred că totu-i clar.
Alte păreri?
vineri, 18 decembrie 2009
Altă poezie neterminată :P
Văd zebre-n geam
De fapt vedeam..
Acu'-s doar umbre ce se vor
zebre...
în naivitatea lor.
Se face noapte iar, şi pentru-n scurt moment
seara începe să coboare.
S-a săturat de stat în pat şi-acuma iese la plimbare,
să vadă albul ce nu-i alb şi straturile de ninsoare
de pe borcanul meu de-unsoare
parcat afară pe pervaz.
...e gol şi ăla, dik necaz!
Ochelarii şi i-a uitat, posibil kiar intenţionat
A cam văzut în tinereţe tot
Acu se bucură de frig
şi de lumina de neon,
de urmele de avion ce taie cerul de beton cu oglindirile-n covrig.
Ca un pluton de zebre
negre pe jumătate,
eşantion de jocuri proaspăt preinventate uneori,
unde în loc de hohote, ai stele
şi-n loc de plictiseală - nori.
Şi sorii pe care-i mai ai, că doar nu-i inventa noi sori,
îi iei de-o parte, şi-i pui pe Marte,
faci instructajul ca la carte, cu grijă ca să nu-i omori.
binenţeles rezultat prost
E fără rost să crezi că vei putea să vezi
De unde-şi cumpără adidaşi suedezi, şi cum de nici nu se grăbesc
s-arate că îmbătrânesc, şi norii li se mai calmează
chiar de greşesc.
În ritmul lor imperceptibil ei dansează, evadează din cerul tău
Şi-ar fi de-a dreptul imposibil
Să nu observi că te forţează să recunoşti că văzul tău
E-un combustibil...
ce face stelele să ardă-n ploaie
Şi fulgerele să se-nmoaie
Să tune cu-adâncimi de ceas
Să facă Luna, pe nebuna să curgă-ntre şiroaiele de vals
şi zebrele să le stropească până le-ndoaie
din cap până-n picioare,
să poată să doarmă...
să nu mai vorbească.
Şi-i place tare bătrâneţea,
pentru că astfel de himere
cu gust ostentativ de miere de cea mai bună calitate
şi aripile necurate, într-o constantă aliniere
ce se autosatisface
le place zebrelor.
Şi tuturor le place.
Dar cu venirea nopţii, iată că seara aude-ncet tristeţea.
Şi-i place tare serii bătrâneţea
pentru că astfel de himere
ce-i pot redefini kiar frumuseţea
şi singura ei avere
ce trebuie privită-n sus
sunt, simplu spus
scumpa sa boală de vedere.
Şi pe la-miaz s-ar fi plimbat
Să vadă zebrele de ceară
cum zburdă vesele, cu haz,
cum se întrec în stat în loc
şi în spus bancuri ca la bloc...
da-ntimidată de o gheară, s-a pus rapid rapid în pat.
E noapte-acum, nu mai e seară.
ea s-a culcat.
De fapt vedeam..
Acu'-s doar umbre ce se vor
zebre...
în naivitatea lor.
Se face noapte iar, şi pentru-n scurt moment
seara începe să coboare.
S-a săturat de stat în pat şi-acuma iese la plimbare,
să vadă albul ce nu-i alb şi straturile de ninsoare
de pe borcanul meu de-unsoare
parcat afară pe pervaz.
...e gol şi ăla, dik necaz!
Ochelarii şi i-a uitat, posibil kiar intenţionat
A cam văzut în tinereţe tot
Acu se bucură de frig
şi de lumina de neon,
de urmele de avion ce taie cerul de beton cu oglindirile-n covrig.
Ca un pluton de zebre
negre pe jumătate,
eşantion de jocuri proaspăt preinventate uneori,
unde în loc de hohote, ai stele
şi-n loc de plictiseală - nori.
Şi sorii pe care-i mai ai, că doar nu-i inventa noi sori,
îi iei de-o parte, şi-i pui pe Marte,
faci instructajul ca la carte, cu grijă ca să nu-i omori.
binenţeles rezultat prost
E fără rost să crezi că vei putea să vezi
De unde-şi cumpără adidaşi suedezi, şi cum de nici nu se grăbesc
s-arate că îmbătrânesc, şi norii li se mai calmează
chiar de greşesc.
În ritmul lor imperceptibil ei dansează, evadează din cerul tău
Şi-ar fi de-a dreptul imposibil
Să nu observi că te forţează să recunoşti că văzul tău
E-un combustibil...
ce face stelele să ardă-n ploaie
Şi fulgerele să se-nmoaie
Să tune cu-adâncimi de ceas
Să facă Luna, pe nebuna să curgă-ntre şiroaiele de vals
şi zebrele să le stropească până le-ndoaie
din cap până-n picioare,
să poată să doarmă...
să nu mai vorbească.
Şi-i place tare bătrâneţea,
pentru că astfel de himere
cu gust ostentativ de miere de cea mai bună calitate
şi aripile necurate, într-o constantă aliniere
ce se autosatisface
le place zebrelor.
Şi tuturor le place.
Dar cu venirea nopţii, iată că seara aude-ncet tristeţea.
Şi-i place tare serii bătrâneţea
pentru că astfel de himere
ce-i pot redefini kiar frumuseţea
şi singura ei avere
ce trebuie privită-n sus
sunt, simplu spus
scumpa sa boală de vedere.
Şi pe la-miaz s-ar fi plimbat
Să vadă zebrele de ceară
cum zburdă vesele, cu haz,
cum se întrec în stat în loc
şi în spus bancuri ca la bloc...
da-ntimidată de o gheară, s-a pus rapid rapid în pat.
E noapte-acum, nu mai e seară.
ea s-a culcat.
vineri, 11 decembrie 2009
Bună dimineaţa mea!
Mă duc acasă, prima dată când mă duc acasă, de când am venit la Cluj, de Moţ Nicolae.
Nu mi-a adus nu-ştiu-ce, în afară de o prietenă din Spania, cu care nu prea am apucat să vorbesc, pt. că eram prea ocupat să o scap de intruziunile insistente din partea tinerilor din oraşul natal, care evident nu mai văzuseră o fată atât de frumuşică şi deskisă precum ea. De altfel nici pronunţia ei a literei 's' nu era ceva comun.
Insistenţa lor însă a scos partea creativă, artistul din mine, la suprafaţă, dându-i probleme reale ce necesitau o rezolvare rapidă (pentru că se termina noaptea) şi eficientă (pentru că erau al dreq de insistenţi).
Îi înţeleg de altfel... mie mi-e frică efectiv să vorbesc cu fetele din acel oraşel, şi mă aştept ca protocoalele de interacţiune cu marea majoritate a populaţiei, inculsiv formulele de politeţe şi întrebatu' cât e ceasul, să conţină înjurături, dintre cele mai alese.
Ei şi după o noapte interesantă cu două domnişoare încântătoare, următoarea kestie pe care mi-o amintesc e dimineaţa (impropriu spus) următoare. Unii ar zice că de fapt nu e dimineaţă şi că ar trebui să respect standardele lingvistice pe care le foloseşte toată lumea, în sensul că dimineaţa e de pe la ora 4AM la vreo 10AM. Eu însă consider aceste detalii, din motive pur pragmatice, ca fiind nesemnificative. Când eram maimuţă şi trăiam fericit în junglă vedeam altfel lucrurile, cu mai multă înţelepciune, şi în lumina acelor vremuri glorioase aş dori să împărtăşesc o nouă paradigmă de diviziune a zilei....
Cred că totu-i clar.
De ce consider important acest set de reguli? Foarte simplu, nu eu le-am inventat, erau de multă vreme în aer. Toată lumea ştie. Cine n-a păţit ca mine, să se trezească la ora 14, după o noapte calumea şi să salute cu bună dimineaţa, să arunce primul piatra!
Cine nu a ajuns să explice că 'azi' de fapt înseamnă mâine, că în oraş nu mă uit la ceas, că n-am, că nu mai e la modă, şi ceasul de la telefon iar nu mă interesează decât până la ora 00:30 când trece ultimul 25, şi oricum nu mă duc cu el acasă, mă urc pe taxi, că e frig?
Cine nu s-a culcat după examen, şi seara sî vbească despre el ca şi cum s-ar fi întâmplat într-un trecut îndepărtat?
Hmmmm?
Hai deci să folosim cuvintele alea aşa cum trebuie, nu cum zic comuniştii
Nu mi-a adus nu-ştiu-ce, în afară de o prietenă din Spania, cu care nu prea am apucat să vorbesc, pt. că eram prea ocupat să o scap de intruziunile insistente din partea tinerilor din oraşul natal, care evident nu mai văzuseră o fată atât de frumuşică şi deskisă precum ea. De altfel nici pronunţia ei a literei 's' nu era ceva comun.
Insistenţa lor însă a scos partea creativă, artistul din mine, la suprafaţă, dându-i probleme reale ce necesitau o rezolvare rapidă (pentru că se termina noaptea) şi eficientă (pentru că erau al dreq de insistenţi).
Îi înţeleg de altfel... mie mi-e frică efectiv să vorbesc cu fetele din acel oraşel, şi mă aştept ca protocoalele de interacţiune cu marea majoritate a populaţiei, inculsiv formulele de politeţe şi întrebatu' cât e ceasul, să conţină înjurături, dintre cele mai alese.
Ei şi după o noapte interesantă cu două domnişoare încântătoare, următoarea kestie pe care mi-o amintesc e dimineaţa (impropriu spus) următoare. Unii ar zice că de fapt nu e dimineaţă şi că ar trebui să respect standardele lingvistice pe care le foloseşte toată lumea, în sensul că dimineaţa e de pe la ora 4AM la vreo 10AM. Eu însă consider aceste detalii, din motive pur pragmatice, ca fiind nesemnificative. Când eram maimuţă şi trăiam fericit în junglă vedeam altfel lucrurile, cu mai multă înţelepciune, şi în lumina acelor vremuri glorioase aş dori să împărtăşesc o nouă paradigmă de diviziune a zilei....
1. E dimineaţă când mă trezesc şi ţine până mă trezesc de tot.
2.Nu există amiază sau după masă, există doar 'ziuă'.
3.Ziua ţine până seara
4.Seara începe când mi-e somn.
5.Noaptea e atunci când dorm, după seară.
6. Dacă mă trezesc din somn şi adorm la loc, în mai puţin de o oră, intervalul respectiv rămâne tot noapte, altfel e zi.
7.Ziua nu se doarme, ci se 'trage un pui de somn', sau se 'stă un pic în pat'.
8.Dacă puiul de somn durează mai mult de 2 ore, după ce mă trezesc e dimineaţă, şi o nouă zi.
2.Nu există amiază sau după masă, există doar 'ziuă'.
3.Ziua ţine până seara
4.Seara începe când mi-e somn.
5.Noaptea e atunci când dorm, după seară.
6. Dacă mă trezesc din somn şi adorm la loc, în mai puţin de o oră, intervalul respectiv rămâne tot noapte, altfel e zi.
7.Ziua nu se doarme, ci se 'trage un pui de somn', sau se 'stă un pic în pat'.
8.Dacă puiul de somn durează mai mult de 2 ore, după ce mă trezesc e dimineaţă, şi o nouă zi.
Cred că totu-i clar.
De ce consider important acest set de reguli? Foarte simplu, nu eu le-am inventat, erau de multă vreme în aer. Toată lumea ştie. Cine n-a păţit ca mine, să se trezească la ora 14, după o noapte calumea şi să salute cu bună dimineaţa, să arunce primul piatra!
Cine nu a ajuns să explice că 'azi' de fapt înseamnă mâine, că în oraş nu mă uit la ceas, că n-am, că nu mai e la modă, şi ceasul de la telefon iar nu mă interesează decât până la ora 00:30 când trece ultimul 25, şi oricum nu mă duc cu el acasă, mă urc pe taxi, că e frig?
Cine nu s-a culcat după examen, şi seara sî vbească despre el ca şi cum s-ar fi întâmplat într-un trecut îndepărtat?
Hmmmm?
Hai deci să folosim cuvintele alea aşa cum trebuie, nu cum zic comuniştii
sâmbătă, 5 decembrie 2009
vineri, 4 decembrie 2009
Violenţa şi frumuseţea ei. (nefinalizat - nu citiţi)
Sticla de apă la temperatura camerei mi-e pe terminate.
Stau în patul meu mare, pe care l-am întins în propria-mi onoare, acum câteva săptămâni, ca să pot dormi mai bine, să am mai mult loc unde să îmi întind cioantele, să nu trebuiască să dorm ca un vampir, ca la şcoala de vară.
Patul meu e o canapea, normală, de două persoane, şi are culoarea generică maro, cu nişte urme de desene presărate de către un geniu creator. În principiu, la o inspecţie de rutină, multe linii încep dintr-un loc, continuă ele cât continuă, cu kiu cu vai, lovite de alte linii, trec prin lumi noi definite prin simpla skimbare subtilă a culorii maro într-o altă culoare maro, ce numai un vocabular feminin o poate defini, iar pentru mine implică eforturi suplimentare, precum diferenţa dintre albastru si turcoaz (cel mai posibil scris turcoise sau o oarecare divagaţie lingvistică inventată de francezi, deşi practic nu e inventată ci mai mult uitată....spun uitată pentru că mai demult franceza suna mai a spaniolă, şi nu încerca să îşi suprime toate terminaţiile, care aveau şi ele dreptul de a ieşi la aer şi de a influenţa conştiinţa pronunţătorilor lor, acestea fiind pierdute încet încetişor pe drumul spre modernitate, şi franceza ciudată de astăzi, pe care o recunoşti mai mult după mumiile de cuvinte scrise pe foaie decât după fluturaşii de vocali eliberaţi de doamna de la ştirile de pe EuroNews la care ajung apăsând cel mai celebru buton din lume... toţi îl ştim, aşa că m-am hotărât să îi arăt respectul cuvenit.
N-o să i se scrie versuri, şi nimeni nu va veni la înmormîntarea lui, şi copiii se joacă afară, sau ştiu exact la ce canal să se uite, acolo unde-s desenele, deci nevoia lor de a-l folosi scade. Însă acuma că am crescut mare, mă trezesc că mi-s tare bun prieten cu butonul de mutat pe următorul canal. NU prea mă mai interesează acum ora exactă şi filmul de la PRO TV de la ora 8, iar telenovele nu mai sunt, şi kiar dacă ar fi, vârsta la care puteam învăţa într-adevăr o limbă străină doar de la TV mi s-a cam dus, şi o să rămîn doar cu ţeapa ce mi-a tras-o mama pt că m-a învăţat că telenovelele nu-s filme de calitate. Nu calitatea lor era problema, şi nu conţinutul era de fapt adevărata comoară ce se ascunde în telenovea măi mamă, ci limba spaniolă, motivul meu în plus pentru care voi respecta veşnic specia feminină. Cel puţin nici mama nu ştie spaniola, că m-aş fi ofticat exponenţial mai rău.
)
Acum câteva zile, când Oana si Ioana stăteau pe la mine (A se citi 'wa-na' şi 'yi-wa-na', deşi pe mine trebuie să recunosc că mă cam trage gândul spre 'ma-ri-ya' şi 'yi-wa-na', pentru că îmi permit, că sunt încă la vârsta la care gândesc, concep şi perfecţionez prostii), Oana m-a învăţat trei culori ce mi se par de altfel şi foarte sexi, şi dacă aş fi ţară, mi le-aş pune de steag aşa rapid, şi s-ar oftica toate restul târilor de pe wikipedia că idealurile mele sunt reprezentate de un steag care are ceva sexi de spus, nu gen kitsch românesc, becalian în toată regula cu sânge-grâu-cer, de pe vremea când eram maimuţe. Vremurile s-au skimbat şi am putea să ne punem şi viitoarele intenţii pe steag, nu doar nişte kestii de bază pe care le are toată lumea.
Mai demult, ştiu că lumea gândea diferit, şi că după ce tocmai ieşi din război, ai mai mare stimă pentru cei pe care tocmai i-ai îngropat, şi pentru care încă mai auzi plânsete pe stradă, sau al căror sânge mai murdăreşte câteva clădiri, dar ştiu că poporul român poate mai mult, şi e mai mult, şi văd că maneaua ne-a părăsit, şi aş face bine să ies la dans cu Ioneluş destul de rapid, că n-o să mai prindem nicio bombă clasică de la Guţă, şi că ce-a fost de exploatat în domeniul ăla, a fost minat de mult de maeştri.
Eu unul vreau un steag care să ştie ce vrea, şi nu ţin atât de mult să îşi amintească ce-a fost. Vreau ceva relevant acuma pe steag, şi dacă TOT s-a kinuit Oana cu mine, mi-ar plăcea să am un steag ce să conţină cumva o combinaţie de turcoise, bej, crem şi gri.
Steagul ăla ar spune foarte clar, cu pixul pe foaie, cu mâinile scoase din buzunar şi ochelarii uşor coborâţi pe nas că reprezintă o entitate ce era prea ocupată să vină să vorbească cu tine, pentru că cel mai probabil e la saună sau la spa, sau face o baie şi are nevoie de timp pentru a fi pătrunsă, gătită bine de sărurile de baie, sau citeşte o carte afară, pe terasa umbrită de coroana arborilor de camfor groşi şi înalţi, care nu stau drepţi ca soldaţii pentru că nu au de la cine să primească ordine, şi nici nu se apleacă în faţa nimănui pentru că ei sunt singurii dinozauri vegetali ce indiferent de merit sau nu, îşi primesc respectul indiferent ce ai vrea tu, dar totuşi sunt destul de generoşi să îţi ofere din când în când câte un duş de arome care îţi markează creierul într-un mod ireversibil, demonstrându-ţi că a fi om poate însemna mai mult decât ai crezut, şi că nu are rost să încerci să descrii somnolenţa care te loveşte încet, nu pentru că nu ai putea, ci pentru că eşti mult prea mic pe lângă ei ca să ai curajul să îţi negi plăcerea de a te bucura ca un copil mic de moleşeala cu tremurici subtil de burtică, în locul ăla când nici cuanţul, nici bateriile, nici arcurile sau greutăţile, nici nisipul sau apa din clepsidră, nici atomii ce vibrează voios şi nici entropia care creşte într-un singur sens, nu mai pot face timpul să se scurgă pe lângă tine normal....când picioarele îţi amorţesc şi se .......
(postare nefinalizată......=)
Stau în patul meu mare, pe care l-am întins în propria-mi onoare, acum câteva săptămâni, ca să pot dormi mai bine, să am mai mult loc unde să îmi întind cioantele, să nu trebuiască să dorm ca un vampir, ca la şcoala de vară.
Patul meu e o canapea, normală, de două persoane, şi are culoarea generică maro, cu nişte urme de desene presărate de către un geniu creator. În principiu, la o inspecţie de rutină, multe linii încep dintr-un loc, continuă ele cât continuă, cu kiu cu vai, lovite de alte linii, trec prin lumi noi definite prin simpla skimbare subtilă a culorii maro într-o altă culoare maro, ce numai un vocabular feminin o poate defini, iar pentru mine implică eforturi suplimentare, precum diferenţa dintre albastru si turcoaz (cel mai posibil scris turcoise sau o oarecare divagaţie lingvistică inventată de francezi, deşi practic nu e inventată ci mai mult uitată....spun uitată pentru că mai demult franceza suna mai a spaniolă, şi nu încerca să îşi suprime toate terminaţiile, care aveau şi ele dreptul de a ieşi la aer şi de a influenţa conştiinţa pronunţătorilor lor, acestea fiind pierdute încet încetişor pe drumul spre modernitate, şi franceza ciudată de astăzi, pe care o recunoşti mai mult după mumiile de cuvinte scrise pe foaie decât după fluturaşii de vocali eliberaţi de doamna de la ştirile de pe EuroNews la care ajung apăsând cel mai celebru buton din lume... toţi îl ştim, aşa că m-am hotărât să îi arăt respectul cuvenit.
N-o să i se scrie versuri, şi nimeni nu va veni la înmormîntarea lui, şi copiii se joacă afară, sau ştiu exact la ce canal să se uite, acolo unde-s desenele, deci nevoia lor de a-l folosi scade. Însă acuma că am crescut mare, mă trezesc că mi-s tare bun prieten cu butonul de mutat pe următorul canal. NU prea mă mai interesează acum ora exactă şi filmul de la PRO TV de la ora 8, iar telenovele nu mai sunt, şi kiar dacă ar fi, vârsta la care puteam învăţa într-adevăr o limbă străină doar de la TV mi s-a cam dus, şi o să rămîn doar cu ţeapa ce mi-a tras-o mama pt că m-a învăţat că telenovelele nu-s filme de calitate. Nu calitatea lor era problema, şi nu conţinutul era de fapt adevărata comoară ce se ascunde în telenovea măi mamă, ci limba spaniolă, motivul meu în plus pentru care voi respecta veşnic specia feminină. Cel puţin nici mama nu ştie spaniola, că m-aş fi ofticat exponenţial mai rău.
)
Acum câteva zile, când Oana si Ioana stăteau pe la mine (A se citi 'wa-na' şi 'yi-wa-na', deşi pe mine trebuie să recunosc că mă cam trage gândul spre 'ma-ri-ya' şi 'yi-wa-na', pentru că îmi permit, că sunt încă la vârsta la care gândesc, concep şi perfecţionez prostii), Oana m-a învăţat trei culori ce mi se par de altfel şi foarte sexi, şi dacă aş fi ţară, mi le-aş pune de steag aşa rapid, şi s-ar oftica toate restul târilor de pe wikipedia că idealurile mele sunt reprezentate de un steag care are ceva sexi de spus, nu gen kitsch românesc, becalian în toată regula cu sânge-grâu-cer, de pe vremea când eram maimuţe. Vremurile s-au skimbat şi am putea să ne punem şi viitoarele intenţii pe steag, nu doar nişte kestii de bază pe care le are toată lumea.
Mai demult, ştiu că lumea gândea diferit, şi că după ce tocmai ieşi din război, ai mai mare stimă pentru cei pe care tocmai i-ai îngropat, şi pentru care încă mai auzi plânsete pe stradă, sau al căror sânge mai murdăreşte câteva clădiri, dar ştiu că poporul român poate mai mult, şi e mai mult, şi văd că maneaua ne-a părăsit, şi aş face bine să ies la dans cu Ioneluş destul de rapid, că n-o să mai prindem nicio bombă clasică de la Guţă, şi că ce-a fost de exploatat în domeniul ăla, a fost minat de mult de maeştri.
Eu unul vreau un steag care să ştie ce vrea, şi nu ţin atât de mult să îşi amintească ce-a fost. Vreau ceva relevant acuma pe steag, şi dacă TOT s-a kinuit Oana cu mine, mi-ar plăcea să am un steag ce să conţină cumva o combinaţie de turcoise, bej, crem şi gri.
Steagul ăla ar spune foarte clar, cu pixul pe foaie, cu mâinile scoase din buzunar şi ochelarii uşor coborâţi pe nas că reprezintă o entitate ce era prea ocupată să vină să vorbească cu tine, pentru că cel mai probabil e la saună sau la spa, sau face o baie şi are nevoie de timp pentru a fi pătrunsă, gătită bine de sărurile de baie, sau citeşte o carte afară, pe terasa umbrită de coroana arborilor de camfor groşi şi înalţi, care nu stau drepţi ca soldaţii pentru că nu au de la cine să primească ordine, şi nici nu se apleacă în faţa nimănui pentru că ei sunt singurii dinozauri vegetali ce indiferent de merit sau nu, îşi primesc respectul indiferent ce ai vrea tu, dar totuşi sunt destul de generoşi să îţi ofere din când în când câte un duş de arome care îţi markează creierul într-un mod ireversibil, demonstrându-ţi că a fi om poate însemna mai mult decât ai crezut, şi că nu are rost să încerci să descrii somnolenţa care te loveşte încet, nu pentru că nu ai putea, ci pentru că eşti mult prea mic pe lângă ei ca să ai curajul să îţi negi plăcerea de a te bucura ca un copil mic de moleşeala cu tremurici subtil de burtică, în locul ăla când nici cuanţul, nici bateriile, nici arcurile sau greutăţile, nici nisipul sau apa din clepsidră, nici atomii ce vibrează voios şi nici entropia care creşte într-un singur sens, nu mai pot face timpul să se scurgă pe lângă tine normal....când picioarele îţi amorţesc şi se .......
(postare nefinalizată......=)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
