Violenţa şi frumuseţea ei. (nefinalizat - nu citiţi)

Sticla de apă la temperatura camerei mi-e pe terminate.

Stau în patul meu mare, pe care l-am întins în propria-mi onoare, acum câteva săptămâni, ca să pot dormi mai bine, să am mai mult loc unde să îmi întind cioantele, să nu trebuiască să dorm ca un vampir, ca la şcoala de vară.
Patul meu e o canapea, normală, de două persoane, şi are culoarea generică maro, cu nişte urme de desene presărate de către un geniu creator. În principiu, la o inspecţie de rutină, multe linii încep dintr-un loc, continuă ele cât continuă, cu kiu cu vai, lovite de alte linii, trec prin lumi noi definite prin simpla skimbare subtilă a culorii maro într-o altă culoare maro, ce numai un vocabular feminin o poate defini, iar pentru mine implică eforturi suplimentare, precum diferenţa dintre albastru si turcoaz (cel mai posibil scris turcoise sau o oarecare divagaţie lingvistică inventată de francezi, deşi practic nu e inventată ci mai mult uitată....spun uitată pentru că mai demult franceza suna mai a spaniolă, şi nu încerca să îşi suprime toate terminaţiile, care aveau şi ele dreptul de a ieşi la aer şi de a influenţa conştiinţa pronunţătorilor lor, acestea fiind pierdute încet încetişor pe drumul spre modernitate, şi franceza ciudată de astăzi, pe care o recunoşti mai mult după mumiile de cuvinte scrise pe foaie decât după fluturaşii de vocali eliberaţi de doamna de la ştirile de pe EuroNews la care ajung apăsând cel mai celebru buton din lume... toţi îl ştim, aşa că m-am hotărât să îi arăt respectul cuvenit.

N-o să i se scrie versuri, şi nimeni nu va veni la înmormîntarea lui, şi copiii se joacă afară, sau ştiu exact la ce canal să se uite, acolo unde-s desenele, deci nevoia lor de a-l folosi scade. Însă acuma că am crescut mare, mă trezesc că mi-s tare bun prieten cu butonul de mutat pe următorul canal. NU prea mă mai interesează acum ora exactă şi filmul de la PRO TV de la ora 8, iar telenovele nu mai sunt, şi kiar dacă ar fi, vârsta la care puteam învăţa într-adevăr o limbă străină doar de la TV mi s-a cam dus, şi o să rămîn doar cu ţeapa ce mi-a tras-o mama pt că m-a învăţat că telenovelele nu-s filme de calitate. Nu calitatea lor era problema, şi nu conţinutul era de fapt adevărata comoară ce se ascunde în telenovea măi mamă, ci limba spaniolă, motivul meu în plus pentru care voi respecta veşnic specia feminină. Cel puţin nici mama nu ştie spaniola, că m-aş fi ofticat exponenţial mai rău.
)

Acum câteva zile, când Oana si Ioana stăteau pe la mine (A se citi 'wa-na' şi 'yi-wa-na', deşi pe mine trebuie să recunosc că mă cam trage gândul spre 'ma-ri-ya' şi 'yi-wa-na', pentru că îmi permit, că sunt încă la vârsta la care gândesc, concep şi perfecţionez prostii), Oana m-a învăţat trei culori ce mi se par de altfel şi foarte sexi, şi dacă aş fi ţară, mi le-aş pune de steag aşa rapid, şi s-ar oftica toate restul târilor de pe wikipedia că idealurile mele sunt reprezentate de un steag care are ceva sexi de spus, nu gen kitsch românesc, becalian în toată regula cu sânge-grâu-cer, de pe vremea când eram maimuţe. Vremurile s-au skimbat şi am putea să ne punem şi viitoarele intenţii pe steag, nu doar nişte kestii de bază pe care le are toată lumea.

Mai demult, ştiu că lumea gândea diferit, şi că după ce tocmai ieşi din război, ai mai mare stimă pentru cei pe care tocmai i-ai îngropat, şi pentru care încă mai auzi plânsete pe stradă, sau al căror sânge mai murdăreşte câteva clădiri, dar ştiu că poporul român poate mai mult, şi e mai mult, şi văd că maneaua ne-a părăsit, şi aş face bine să ies la dans cu Ioneluş destul de rapid, că n-o să mai prindem nicio bombă clasică de la Guţă, şi că ce-a fost de exploatat în domeniul ăla, a fost minat de mult de maeştri.

Eu unul vreau un steag care să ştie ce vrea, şi nu ţin atât de mult să îşi amintească ce-a fost. Vreau ceva relevant acuma pe steag, şi dacă TOT s-a kinuit Oana cu mine, mi-ar plăcea să am un steag ce să conţină cumva o combinaţie de turcoise, bej, crem şi gri.

Steagul ăla ar spune foarte clar, cu pixul pe foaie, cu mâinile scoase din buzunar şi ochelarii uşor coborâţi pe nas că reprezintă o entitate ce era prea ocupată să vină să vorbească cu tine, pentru că cel mai probabil e la saună sau la spa, sau face o baie şi are nevoie de timp pentru a fi pătrunsă, gătită bine de sărurile de baie, sau citeşte o carte afară, pe terasa umbrită de coroana arborilor de camfor groşi şi înalţi, care nu stau drepţi ca soldaţii pentru că nu au de la cine să primească ordine, şi nici nu se apleacă în faţa nimănui pentru că ei sunt singurii dinozauri vegetali ce indiferent de merit sau nu, îşi primesc respectul indiferent ce ai vrea tu, dar totuşi sunt destul de generoşi să îţi ofere din când în când câte un duş de arome care îţi markează creierul într-un mod ireversibil, demonstrându-ţi că a fi om poate însemna mai mult decât ai crezut, şi că nu are rost să încerci să descrii somnolenţa care te loveşte încet, nu pentru că nu ai putea, ci pentru că eşti mult prea mic pe lângă ei ca să ai curajul să îţi negi plăcerea de a te bucura ca un copil mic de moleşeala cu tremurici subtil de burtică, în locul ăla când nici cuanţul, nici bateriile, nici arcurile sau greutăţile, nici nisipul sau apa din clepsidră, nici atomii ce vibrează voios şi nici entropia care creşte într-un singur sens, nu mai pot face timpul să se scurgă pe lângă tine normal....când picioarele îţi amorţesc şi se .......

(postare nefinalizată......=)