The story of some of us

Are rost să continui să citeşti, doar dacă ţi se pare cunoscută vreuna din afirmaţiile de mai jos. Dacă nu, nu citi!

-De multe ori în prezenţa anumitor persoane mă blochez şi chiar dacă aş vrea să vorbesc, parcă ceva mă opreşte.
-În multe situaţii mă comport foarte ciudat, parcă nu sunt eu însumi , şi abia când ajung acasă, îmi dau seama ce ar fi trebuit sa fac de fapt.
-Trăiesc de multe ori sentimentul "Ar fi trebui să fac/ spun blablabla"
-Cei din jurul meu sunt foarte deştepţi, mai bine nu îmi deskid gura, că numa mă voi face de ruşine.
-Mulţi din jurul meu sunt foarte originali în gândire.
-Nu ştiu de ce, dar numai mie îmi merge prost, cei din jur nu au niciodată probleme.
-Ok, au şi cei din jur probleme, dar ale mele sunt mult mai grave.
-Serios că sunt mult mai grave, adică eu în situaţia lor aş şti ce să fac.
-Dar ei ar fi vai de capul lor în situaţia mea.
-După ce o să exersez/învăţ/citesc/adun/câştig/etc mai mult, şi voi fi în pas cu lumea, o să mă simt mai bine, o să fiu mai respectat.

Sugerez melodia asta, după care asta merge bine cu ce e scris. Fă un quicklist la Youtube, cred că vor prinde bine la atmosferă.

Astea au fost nişte probleme în trecut pentru mine. Nu ştiu dacă le-am rezolvat sau agravat, dacă am făcut bine sau nu, dar îmi place starea asta de a nu mă mai întâlni cu situaţiile respective. Nu ştiu dacă chiar am făcut ceva, dacă am schimbat ceva, sau dacă s-au skimbat cei din jur, habar n-am. Tot ce ştiu e că mă simt mai mândru de mine. Poate că are legătură cu afirmaţiile de mai sus şi cu lipsa lor din conştient în ultima vreme, poate că pur şi simplu am devenit mai fiţos cum îmi spunea Daria, anul trecut. Nu ştiu.

Dar acum îmi plac mai mult cei din jur, sunt la fel de deştepţi ca şi mine. Îmi plac mai mult pentru că suferă la fel ca şi mine. Nu că vreau ca ei să sufere, dar faptul că nu-s singurul, parcă mă linişteşte. Şi dacă pentru mine are efect asta, aş vrea să ii liniştesc şi eu la rândul meu pe cei care se văd întro oarecare dilemă sau cvasi-suferinţă, pe cei care sunt nesiguri pe ei, pe cei care nu ştiu ce vor, şi care ar vrea să întoarcă timpul înapoi să schimbe ceva. Apoi mai sunt cei care se tem să crească, şi le e dor de copilărie, când singura lor grijă era să se joace la calculator, şi să mănânce destul cât să nu-i certe mama.

Dudes and dudesses, toţi păţim de astea, tot timpul, şi e normal să ne îndoim, să vrem sa uităm de amintiri incomode, neplăcute, sau jenibile.... Dar nu-i absolut nicio problemă. Nimeni nu dă vina pe noi pentru greşeli, avem dreptul să nu fim perfecţi. Ruşinea e ceva ce chiar nu merită să apară, numa pierdem timpul cu ea. Nu contează dacă ai făcut tot ce ai putut şi ai eşuat, nu contează dacă ai stat şi ai frecat menta, şi a trecut pe lângă tine ocazia vieţii. Nimănui nu îi pasă, şi toţi au păţit-o de nenumărate ori. Nimănui nu îi pasă dacă greşim, nu dezamăgim pe nimeni. Dacă zic altceva, mint, şi ştiu că mint. Toţi ne temem de aceleaşi lucruri, ne plac aceleaşi lucruri, avem aceleaşi nevoi, şi ni le satisfacem în aceleaşi moduri. Toţi avem nevoie să ne simţim utili, să avem persoane în jurul nostru cu care să putem comunica pe aceeaşi lungime de undă, toţi avem nevoie să învăţăm, şi să arătăm altora că suntem buni la ceva. Toţi suntem fix la fel de umani, şi fiecare cunoaşte exact suferinţa şi fericirea celuilalt, pentru că toţi trecem prin aceleaşi sentimente.

N-avem altele.

Natura ne-a lăsat un număr oarecum limitat de emoţii, pe care, vrem-nu vrem, toţi le vom experimenta. Şi ce e mai curios, cam deodată ni se şi întâmplă toate astea. Toţi creştem deodată.

Uite o poveste pe care o avem toţi în comun. Cel puţin eu v-o spun pe a mea, iar dacă vi se pare ceva cunoscut, să nu uitaţi că suntem, în mare parte, la fel.

Prima iubire.
Eram şocat şi mi-a trebuit mult timp să mă obişnuiesc cu ideea că am prietenă.
Aşteptasem de mult, de foarte mult timp, şi nu ştiam exact ce ar trebui să fac. Ce ştiam despre fete era din filme, şi anume că trebuia să dau trandafiri, şi să spun "te iubesc".
Eram şocat pentru că mi se părea că trebuia să fi făcut ceva ca să merit acea onoare.
Făcut, nefăcut, nu ştiam ce trebuie să fac acuma, şi nu ştiam dacă fac bine ce fac. Mă gândeam că e normal că îi place, pentru că eu sunt special faţă de ceilalţi băieţi. Toţi ceilalţi mi se părea că vroiau doar să ajungă cu fata în pat, în afară de mine... Bineînţeles că de fapt şi eu asta vroiam, dar pentru a salva aparenţele, eram în stare să dau trandafiri, şi să mă port frumos cu fata.
Eram în stare şă am răbdare cu ea, şi să-i suport toate mofturile. Eram în stare să trec peste neplăcerile mele, şi chiar să îmi calc peste principii, doar să fac ceea ce mi se părea frumos, şi plăcut fetei. Şi nici nu mă deranja. Mă simţeam excelent că am şansa să fac un sacrificiu pentru a îmi menţine pasiune în relaţie. Şi chiar am reuşit, cel puţin pentru mine era totul pasionant.

Eram şocat pentru că mi se părea că ar fi cea mai frumoasă fată de pe pământ, şi relaţiile tuturor din jur mi se păreau glume. Ei n-aveau ce aveam eu... N-aveau cea mai frumoasă fată, şi mă simţeam foarte ciudat. Adică mă aşteptam din moment în moment să constate cineva acelaşi lucru şi să încerce să mi-o fure. Aşteptam apoi cu mândrie complimente în legătură cu prietena mea. Mă simţeam ca un vânător, cu un trofeu calumea, şi ştiam că toţi ceilalţi vânători vor veni mai devreme sau mai târziu pe la mine la o bere, o să vadă "my precious", şi o sa zică "bravo! eu n-aş putea aşa ceva".
Pe măsură ce trecea timpul uitam de dilema asta. Mă obişnuisem cu gândul că, fie sunt toţi cretini că nu se dau la prietena mea, fie sunt gay, fie sunt eu prea făcut, şi se tem de mine. Oricum prietenele lor erau toate nasoale, după mine, şi oricum primisem destule complimente pentru trofeu.

Apoi ne-am desşărţit. Incredibil de ciudat sentimentul. Un amestec extrem de nesiguranţă, cu părere de rău şi de bine. Jumătate din mine se bucura, jumătate plângea ca fraiera, şi jumătate se gândea că habar n-are ce va fi în continuare, şi se temea. Una ştia că sunt pe drumul cel bun, alta vroia să îi arate fetei că ea a greşit, şi a5a se mira de cât de mult a învăţat de fapt din acea experienţă. Mai erau multe alte jumătăţi care încă nu îmi dau seama ce făceau, dar făceau foarte tare. Şi parcă toate jumătăţile astea erau profesioniste. Parcă toata viaţa lor fuseseră pregatite pentru momentul ăsta, şi acuma erau aranjate într-o orchestră imposibilă şi îmi plouau mie cu sentimente extreme, de toate culorile în sferă cu raza de 2 metri, cu centrul în piept, şi era mai mult furtună decât ploaie, şi mai mult uragan decât furtună, şi orbisem de la atâtea culori.
În situaţii de genul ăsta eu simt o presiune foarte mare în piept, simt că inima se chinuie să bată, dar bate tare, şi nu prea mai contează evenimente din mediul exterior sferei colorate ciudat.

După un timp am început să mă schimb, să gândesc, vorbesc, umblu şi greşesc altfel. Oricum fericirea mă lovise mai rău decât Mike Tyson după ce îl înjuri de mamă... n-am înţeles niciodată modul ăsta special de a jigni. Adică efectiv mă deranjează mai tare dacă se ia de mine respectivul, decât de mama. Probabil că o fi avut Freud dreptate, dar eu aş fi fost elementul prezis de matrice, excepţia ce trebuia eliminată, eu eram cel cu puterea de a nu-l deranja înjurăturile de mamă, cel destinat de a arăta lumii adevărul. Adevărul că de fapt înjurăturile sunt ca o poezie. Trebuie să te identifici, să trăieşti, şi să laşi să curgă mesajul prin tine. Mai mult probabil că sunt şi ca un joc, şi anume că ai nevoie de un partener, şi trebuie la fiecare rundă să faci ce face el, dar mai bine. Un joc de onoare, în care îţi investeşti valorile personale, şi joci ca la şah, dar în loc de piese ai valori, şi nici măcar un joc... ci un preludiu al unei activităţi ce presupune multa pasiune şi sentiment. O activitate care rezolvă multe, dacă nu în plan fizic, măcar în plan mental şi spiritual... bătaia. Bătaia e bună.

În fine, ca să continui, vroiam să îi demonstrez la fată că m-am schimbat, dar jumătatea ce invoca nesiguranţa mă făcea să vreau să repar ce a fost, şi să fiu din nou cu fata, să fie totul bine, şi mai bine decât la început, mai ales acum, după ce învăţasem atâtea. Acum eram altfel, acum mă simţeam altfel, acum îmi plăceau copiii, şi mă scârbise ideea de sex. Tot ce vroiam acum era linişte, să fie totul ca la început, să fie fata din nou cu mine, sau să se minuneze ce mult m-am skimbat şi să îi pară rău. Oricum vroiam cumva ca şi fata să sufere, aia era clar. Oricât de mult mi-ar fi zis altcineva, sau oricâte jumătăţi mi-ar fi zis să îi dau pace, nu! Nu am putut. Vroiam ca fata să sufere. La început îmi era ruşine de sentimentul ăsta. Mă chinuisem mult să fiu un om moral, şi acum uite că vroiam rău cuiva.

În ultima etapă, mi-a cam trecut toate faţă de fată, dar acum văd o nouă problemă. Văd multe fete frumoase în jurul meu, foarte Multe. Văd la fel de multe fete inteligente, isteţe şi drăguţe. Multe simpatice, şi nu mai mi-e greu să vorbesc cu ele acum, nu ca la început când nu aş fi putut să îmi deschid gura în preajma unei fete cu ochi frumoşi şi faţa fină. Nu, acum era totul ok. Totuşi o mică problemă de care mă bat, şi din câte aud în jur, e destul de comună.... Am pretenţii prea mari. Nu mă mai interesează o fată draguţă, simpatică, scumpică sau inteligentă. Nu mă mai interesează dacă are toate calităţile astea.... trebuie să fie perfectă!
Ei dragii moşului, am crescut, am îmbătrânit, am învăţat, posibil multe, posibil puţine. Poate doar mi se pare, dar într-adevăr acum e ciudat... mai demult universul fetelor era compus din multe, şi doar una frumoasă. Acum toate-s minunate, niciuna perfectă. Era mai uşor înainte? Aş fi tentat să spun că da... Acum probabil că pretenţiile mele nu pot fi satisfăcute, şi ce-i mai nasol decât să îţi cobori standardele? Nu multe, într-adevăr.

Ei, ajuns la finalul poveştii, probabil că acum ar fi momentul să vă întreb din nou, şi să nu cer răspuns. Acum a venit momentul în care aş vrea să vă întreb dacă suntem la fel, dacă aţi simţit ce am simţit şi eu.

Ştiu deja că e aşa, şi după cum am mai spus, ştiu că toţi trecem prin micile noastre poveşti, unice pentru noi dar universale pentru toţi. Şi asta mă face să simt că am mulţi fraţi şi surori, şi că pot să întreb de la cei puţin mai bătrâni, sfaturi, pentru că ştiu că şi ei s-au lovit de fix aceleaşi probleme, au cerut aceleaşi sfaturi, nu la fel ca mine, nu le-au urmat.

Ştiu că chiar dacă au păţit-o mulţi înaintea mea, e dreptul meu să greşesc, să mă bucur şi să mă enervez. Ştiu că, la fel ca cei dinaintea mea, nu o să pot asculta un sfat, şi nu o să îl înţeleg decât după ce am dat cu capul singur. Ştiu că n-o să pot fi perfect, că n-o să pot fi probabil ca personajele din Bhagavad-Gita, sau ca Buddha sau care mai sunt, că probabil n-o să pot fi ca cei din desene, şi că s-ar putea să nu ajung mare samurai. Ştiu că s-ar putea să dezamăgesc şi să fiu dezamăgit, dar o să mă simt mândru pentru că oricum e mai interesant decât să stau acasă şi să mă joc WoW, şi pentru că cel puţin două persoane vor învăţa ceva, sau vor avea cel puţin o experienţă interesantă.

Asta e! Problemele în viaţa reală sunt mult mai interesante, mult mai colorate, lovesc când nu te aştepţi, şi nu vei fi niciodată pregătit, decât dacă eşti pregătit să te schimbi, şi să creşti. Şi indiferent dacă eşti sau nu, vei avea de învăţat din asta. Schimbarea e un dar foarte frumos pe care ni-l face viaţa tuturor, şi mai ciudat e că primim toţii aceleaşi cadouri, în ambalaje puţin diferite.

Probabil că acest articol e de citit când te simţi mai singur, şi mai nefericit, şi sper să aibă un efect liniştitor, dacă va fi cazul. Probabil că sunt multe lucruri de aici care nu au neapărat sens, sau unele care descriu exact situaţia unora. Am încercat să îmi descriu o mică excursie sentimentală prin viaţă, şi sunt convins că mulţi au trecut prin aceleaşi locuri şi s-au bătut cu aceiaşi balauri.

Eu mă simt oricum mult mai bine ştiind că toţi suntem la fel. :)