Balada pantalonului, sau de ce să-nkiriezi kinezi

Prin centru mă plimb, vitrinele-mi ciordesc privirea parc-ar fi un pui de rrom (ciordalis puradelus), cu viitorul în faţă, conştiinţa atentă doar la lucrurile esenţiale, şi hainele încă în stare de funcţionare.

Şi mă gândesc sâ-l felicit pe Brahman, visătorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute ( care de regulă-s mai interesante cu un ordin de mărime) pentru inspiraţia de care a dat dovadă când s-a pus fără foaie şi pix, doar cu tupeu şi mânecile suflecate, să dea nastere ( ca un artist, evident, nu ca o femeie. Procesul artistic, personal il consider mai interesant decat cel al naşterii aka n-aş fi dat la medicină. Să dea acolo oamenii cu o dorinţă sinceră de a işi ajuta în cel mai direct mod aproapele, dar să continuăm)... să dea naştere respectivului puradel.

Pe de o parte, nu-i vina mea că vitrinele-s lucioase, şi nici vina viitorului că-i în faţă. Şi nu cred că dacă s-ar hotărî brusc să facă un viraj la stânga, puradelul l-ar pierde din vedere. Îmi place de puradel, bravo lui! După o vreme, mirosul îţi devine prieten, lumea se trage din calea ta când vrei să furi o lebeniţă, şi faptul că culoarea degetelor e cu o tentă mai înspre maro, are rolul antitezei din ceva poezie pe care am învăţat-o cândva ca să iau 10. Până la urmă, în ciocolată se pune sare, ca să aibă un gust mai bun. Cred că tocmai am am descoperit de ce mă satur de ciocolată extrem de rapid, şi de ce după două coscuţe de milka refuz politicos... saves time, şi money până la urmă să nu te speli pe mâini. Copii cu 5 i să ştie că glumesc. Spălaţi-vă pe mâini dragilor deoarece, am un detector de jeg in cioc şi nu mai vin pe la voi să vă aduc bomboane! Hmm, dacă mai continui cred că vom descoperi lucruri minunate în această seară.

Şi bineînţeles, specific unui om ce gândeşte mult prea mult, acţiune făcută pentru propria perpetuare în lumea ideilor, "memelor", nu neapărat cu scop în sine( de altfel nu m-aş feri să dau vina în parte şi pe gripa aviară ce m-a luat, ca să ştie lumea că sunt genul care dă vina pe alţii, şi nu îţi asumă responsabilitatea, şi că in pofida insistenţelor media, eu nu urmez trendul viral curent) mă întreb... dacă viitorul ar lua-o la stânga totuşi....?

(Bloggerul ce administrează blogul http://meet-the-happy-traitor.blogspot.com a fost amendat d către Comisia Naţională a Audio-Vizualului cu 10 litri de pălincă de prună pentru mesajele subliminale împotriva Bush-ului românesc)

Mă gândesc că aş putea, cum am învăţat la şcoală, să împart problema în subprobleme mai simple, într-o orgie de if-uri şi paranteze ce se înkid mai greu decât, ironic de altfel, şliţul pantalonilor mei preferaţi.

Ciudat cum, in pofida kinului permanent pe care mi-l provoacă, îi iert, şi continui să iî port. Când se comportă cum îmi doresc sunt foarte satisfăcut, şi parcă am un nod în stomac, diferit de cel pe care-l am îndrăgostit fiind. Îmi dau încredere în mine şi facem perekea ideală. I-aş purta doar la ocazii cel puţin la fel de importante ca viaţa de zi cu zi, unde ai nevoie de toată susţinerea pantalonilor pentru a supravieţui. Eu ştiu că am nevoie de ei, ei ştiu că au nevoie de mine, dar încearcă să mă sfideze. Probabil că nu vor să ajungă o pereke de pantaloni obişnuiţi, undeva printre celelalte şaizeci de mii de pereki pe care nu le port. E adevărat că am mulţi blugi.... mult mai mulţi decât media masculină în general, şi dintre toţi, voi fi sincer, şi sper ca dragii telespectatori să nu ia în derâdere pastila efervescentă de sinceritate aruncată în găleata de amintiri autoinduse care din ce în ce mai mult îmi bântuie deja bătrâneţile cu tentă de-a doişpea, deci apuse........ sincer... încă nu am ţinut aşa de mult la nicio pereke de pantaloni, şi mă gândesc cu părere de rău, automat, fără să vreau, şi fiindcă filosofia mea de viaţă nu bate nici pe de parte la fel de sus ca a puradelului...că voi suferi în clipa în care aceşti pantaloni mă vor părăsi. Poate că unii pot să treacă mai uşor peste o skimbare de garderobă...poate aş vrea acest lucru şi eu, însă mecanismul ce-mi pomnează sucul de rodie prin gânditor, aduce jertfă, pe altarul amintirilor plăcut şi tipelor ce leşinau peste tot în jurul meu, o lacrimă interioară. Aş vrea să îi pot purta pentru totdeauna, să îmi pot întoarce capul după viitor la fel de rapid ca şi puiul de rrom.

Şi mă gândesc cu aceesşi părere de rău şi acel gust de vishine fără zahăr, impus de veşnica sinestezie, că undeva în piept, deja un gol începe să mi se formeze, şi că acel gol, kiar dacă acum este plin, va rămâne gol pe bune, oricât de mult aş încerca să îmi găsesc o pereke nouă de pantaloni care să mi-i inlocuiască pe ăştia. Poate că ecuaţiile lui Einstein se verifică, şi că totul e relativ, dar pentru mine, pentru scurta perioadă din istoria contemporană în care am onoarea să îmi fac card pentru reducere la abonament, în ciuda singurei mele casete cu Paraziţii pe care o ascult de fiecare dată când conduc, de care nu mă mai satur, şi kiar mai mult, versurile acestui album venindu-mi din ce în ce mai des pe limbă ca şi citate memorabile.... in ciuda tuturor acestor lucruri, pentru mine pantalonii ăştia sunt perekea perfectă.

Am dat un milion pe ei, şi-am mai primit o pereke. Nu vreau să mă gândesc că de fapt pot să privesc lucrurile şi ca un economist, care vede două pereki la 50 lei. Mi se pare de două ori insultă pentru ei, prima dată deoarece ponderat, neponderat, puteam să aleg să nu iau cealaltă pereke, ei fiind doar un bonus pentru ciokişti, preţul pantalonilor rămânând un milion, iar pe de alta, impactul spiritual al milionului e mai mare decât al sutei. Nu mă interesează tăierea celor patru zerouri, pe de o parte pentru că nu văd cu ce ar fi mai bune patru pereki de c-uri (rog potenţialii cititori, când citiţi 'c', să citiţi 'câ'.... aceasta e dorinţa autorului, şi consider că acest element, este de departe cel mai important din tot amalgamul de cuvinte din imediata proximitate a dumneavăastră, din păcate, şi de asemenea consider că pantalonii mei merită onoarea de a mă gândi că au costat mai mult decât au costat de fapt, doar pentru că copilul din mine are o inerţie emoţională foarte mare, şi negocierile cu el se soldează aproape de fiecare dată în refuzul său de a accepta pantaloni noi în viaţa mea.

Voi face ca zilele ce ne-au mai rămas împreună să fie de neuitat, şi atunci când lacrima interioară va veni să îmi săreze milka cu biscuiţi, să o facă cel puţin la fel de orgasmic de gustoasă precum pufuleţii cu kefir de 27 de mii.

Noua renaştere (pe scurt)

Mediul în care trăim s-a schimbat destul de mult, ca vechile moduri de gândire să nu ne mai ajute.

Sunt convins că va avea loc o nouă revoluţie ideologică, asemănătoare renaşterii medievale, şi cred că o să se întâmple asta în curănd.

Vechile moduri de viaţă vor muri încet. "Copiii din zilele de astăzi..."

Abia aştept noile posiobilităţi, noile schimbări şi noul mod de a privi lumea, care sunt sigur că va face oamenii mai fericiţi.

Ca să o spun altfel, de abia aştept oportunitatea de a trăda "the old ways" ;)

How not to care (pe scurt)

Nu vreau neapărat să ţin omu 5 ore să citească un articol, deci ideea de mai jos e că:

Omul e o fiinţă nesigură, care tot timpul va fi nesigură, şi tot timpul va încerca să îşi vindece nesiguranţa (imposibil de realizat).

Ştiinţa şi religia printre altele, sunt metode de a vindeca nesiguranţa, dar mulţi religioşi sau savanţi (şi nu numai) au luat-o pe căi greşite tocmai din cauză că au sacrificat ceea ce nu trebuia, pentru nevoia de a avea dreptate.

Fiecare dintre noi a păţit asta, desigur, mulţi am ajuns să ne enervăm prietenii cu ideile noastre fixe (în special eu! :P)


Propuneam deci un nou tip de siguranţă, prin următoarele sfaturi, pe care le-am primit şi eu, şi merg chiar foarte bine:

Gândeşte de 2 ori înainte, dar nu de 50. În loc să gândeşti, acţionează.
-După ce ai trăit clipa poţi să o analizezi, dar creierului îi place şi adrenalina, nu numai siguranţa.

Ai dreptul să raspunzi cu "pentru că aşa îmi place".
-Eşti la fel de om ca şi oricare, ai la fel de multe drepturi ca şi oricare, nu ştie nimeni ce e mai bun pentru tine. Ai dreptul să nu îţi pese, şi să recunoşti asta. Bineînţeles că vei suporta câdeodată consecinţe, dar nu e nicio problemă, aşa înveţi.
Nu poţi merge prin viaţă cu singurul scop de a evita consecinţe nasoale.

Îmi place feedbackul, deci lăsaţi un coment sau un rating.

How not to care

Cred că ar trebui să îmi schimb denumirea blogului în "La trădătorul insomniac", după activitatea din ultima vreme.

E 5 fără ceva, nu pot dormi, şi stările total imprevizibile ale creierului meu mă pun să îmi dau cu părerea despre ce înseamnă să fii om. Mai mult, acest articol îl scriu cu un aşa-zis fular în jurul gâtului, care nu e de fapt decât o pereche de pantaloni de pijama... sunt călduroşi!

Aţi tot auzit probabil de când sunteţi întrebări existenţiale cu răspuns sugerat, din multe locuri. Întrebări expirate după părerea mea de genul "de unde venim? unde mergem? de ce suntem aici? cine ne-a creat? de ce?" şi multe tâmpenii de genul ăsta care din lipsă de cunoştinţe, crează ciudaţi.

Asta îmi aduce aminte de un fel de banc, despre sex. Nişte particularităţi care au meritat să primească nume, nişte "landmarks" în lumea sexului ar fi:
-Când ai cu ce , da n-ai cu cine...sexul adolescentin.
-Când ai cu cine, da n-ai cu ce...sexul de pensionari.
-Când ai cu cine, ai cu ce, da' m-ai unde...sexul studenţesc.
-Când ai cu cine, ai cu ce, ai unde, dar "De ce?"...sexul filosofic.

Somnul raţiunii generează monştri, hiperactivitatea sa - oameni plicticoşi, zombi (adică exact acelaşi lucru, dar le voom spune diferit, ca să nu îi confundăm). Dacă îi mai şi arunci în scârbă întrebări de genul ăsta raţiunii şi te aştepţi să găsească un răspuns, eşti pe drumul cel bun... spre spitalul de nebuni.

Aţi mai auzit probabil că asta înseamnă să fii om, să cauţi tot timpul răspunsuri, să vrei să ştii mai mult, să descoperi "adevărul".

Argumentul meu împotriva acestor filosofii de clasa a4a, e de ordin psihologic oarecum.
Eu cred că omul nu are de fapt nevoie de cunoştinţe. Nu cred că are nevoie de fapt, de răspunsuri. Nu cred că are nevoie de dumnezei şi reîncarnare, de extratereştri şi fantome, de biserici şi de legi, de toamnă şi bani, de femei sau maşini, de manele sau perdele, metale vapoare cafenele sau bretele.

Cred că avem nevoie de ceva mult mai profund, profund nu în sensul de spiritual, raţional, emoţional sau adânc, ci profund în sens neuro-nu-ştiu-cum, profund în sensul de a-i da creierului acele elemente care îi plac şi a evoluat să le caute.

Cred că omul e de la natură, o fiinţă extrem de nesigură pe ea. O fiinţă care, din cauză că posedă imaginaţie, crede că cei din jur pot fi mult mai inţelepţi, şi că părerile altora, dacă sunt diferite de ale sale, dar cumva ating sfera sa de interes, trebuie să fie mai bune.

Omul are nevoie de siguranţă.

Nu pot să definesc calumea siguranţa asta. Pot spune doar că schimbările generează frică, şi noi încercăm deci să evităm frica.

Asta are foarte mult sens în context evolutiv, adica dacă vedeai la uşa peşterii o kestie păroasă de care n-ai mai văzut, trebuia să faci ceva ca să nu te mănînce... şi probabil îţi doreai să nu mai vezi aşa ceva, în cazul în care scăpai... pentru mine are sens. Mai mult, nesiguranţa era bine să fie pornită tot timpul pentru că nu ştiai niciodată de ce creaturi dai prin pădurile în care mergeai la cules alune. Deci într-un fel suntem tot timpul nesiguri, dar încercăm să devenim cât mai siguri posibil... ceea ce e până la urmă o imposibilitate, pentru că, după cum spun eu, avem în noi instinctiv nesiguranţa. Nu putem scăpa de ea.

Dar în zilele noastre, pentru că nu prea mai avem de-a face cu pericole de genul ăsta, ne-am reprofilat şi lăsăm înstinctele astea să-şi facă de cap. Lăsăm filosofia să ne arunce în necunoscut, şi să îşi bată joc de noi.

Ne vindem sufletul persoanelor care, ne promit răspunsuri la întrebări, ne promit o siguranţă. Ne vindem sufletul bisericii care ne spune clar ce trebuie să facem ca să ajungem în Rai. Ne vindem sufletul ştiinţei care ne spune "clar" de unde venim, unde mergem şi de ce e aşa cum e.

}n cazuri extreme, deformăm realitatea pentru a se supune porcăriilor din capul nostru, numai pentru a nu deforma porcăriile din cap. Ele sunt necesare pentru a avea dreptate.

E aceeaşi nevoie, nevoia de siguranţă. Vrem să avem dreptate tot timpul, ca nu cumva să trebuiască să căutăm în continuare răspunsuri. A căuta răspunsuri tot timpul ar însemna în primul rând nesiguranţă pentru că nu ştii niciodată ce vei descoperi, şi în al doilea rând mult prea mult de gândit. Nu cred că e posibil aşa ceva, şi nici măcar benefic....adică ajungi zombie :P

Mulţi religioşi au ajuns să comită atrocităţi, pentru că le era frică să caute răspuns în continuare, pentru că s-au complăcut în a crede în loc să gândească.
Mulţi savanţi au rămas fără prieteni pentru că din teoriile lor îmbârligate nu reieşea pic de umanitate, şi pentru că preferau să aibă ei dreptate în loc să se simtă şi cei din jur bine.

Nu-i oribil, asta e firea umană, nu vă speriaţi că n-o să scăpăm de problemele astea doar din cauza articolului meu pe blog :) Dacă scăpăm, dau de băut la toată lumea!

Bineînţeles, nu comentez cantitatea de adevăr conţinută în dogmele religioase, sau în teoriile ştiinţifice (şi apropo o teorie, în lumea ştiinţifică nu înseamnă părere. Înseamnă o ipoteză testată, care funcţionează în multe cazuri, şi care a fost în stare să facă previziuni destul de corecte asupra anumitor fenomene...adică să genereze cunoştinţe verificabile).

Motivul pentru care scriu acest articol despre nesiguranţă şi nevoia de a crede în ceva, este ca să propun în cele din urmă o soluţie. Soluţia mea personală, care mi se pare că mă face cel puţin pe mine mai fericit.

În loc să gândeşti prea mult, acţionează!
Asta mi se pare că dă un nou tip de siguranţă, cea experimentaţă. În loc să te bazezi pe principii, testează-le! Fă chestii care credeai că nu îşi plac, r iscă, trăieşte cu un spirit de aventură, fă lucruri şi bucură-te de ele. Fă efortul de a te bucura de ele, şi dacă efortul e prea mare, înseamnă că ar trebui să faci altceva.

În felul ăsta n-ai nevoie de siguranţa raţiunii, pentru că trăieşti skimbarea, şi creierul începe să iasă din starea morbidă de a crede cu preţul vieţii ce aude. Începe să rezolve probleme şi să fie activ. Îi prind bine la creier kestii de genul ăsta.

În felul ăsta n-o să pierzi timp întrebându-te cum ar fi fost dacă ar fi fost, pentru că trăind clipa, nu vei mai avea vreme şi kef să îţi pui întrebări.

Răspunsul la întrebarea "de ce îţi place ceva?" poate fi "pentru că îmi place!"

Nu trebuie să demonstrezi nimic, nimănui pentru că eşti la fel de om, şi ai la fel de multe drepturi ca şi toată lumea. Mai mult, nici nu există de fapt drepturi, poţi face absolut ce vrei, şi lua tot ce poţi, există doar nişte consecinţe pe care trebuie să le suporţi, şi dacă eşti destul de bărbat să le accepţi, nu e nicio problemă.

Ai dreptul să îţi placă orice, să faci orice, să vrei orice, şi să nu dai nicio explicaţie. Ai dreptul să fii misterios, şi să nu îţi pese de restul. Ai dreptul să refuzi a fi manipulat, şi ai dreptul să spui "fuck you, I don't care, I'll do it my way". Nu înseamnă că vei avea tot timpul dreptate sau că vei face tot timpul ce e mai bine pentru tine, dar aşa îţi vei trăi propria viaţă după propriile reguli.

Şi culmea culmilor, mi se pare că lumea te respectă mai mult dacă faci ce vrei, şi nu îţi pasă!!!

Astea fiind zise, aduc ce-a mai adus Aleister Crowley, şi mulţi alţii. Aduc responsabilitatea personală. Propun un nou tip de fericire, şi un nou stil de viaţă. Pentru mine până acum merge, şi chiar nu-mi pasă câţi vor fi de acord cu mine, tocmai din cauza asta. Am dat doar aceste idei pentru că şi mie la rândul meu mi-au plăcut, şi pentru că le consider cele mai bune sfaturi pe care le-am primit.

The story of some of us

Are rost să continui să citeşti, doar dacă ţi se pare cunoscută vreuna din afirmaţiile de mai jos. Dacă nu, nu citi!

-De multe ori în prezenţa anumitor persoane mă blochez şi chiar dacă aş vrea să vorbesc, parcă ceva mă opreşte.
-În multe situaţii mă comport foarte ciudat, parcă nu sunt eu însumi , şi abia când ajung acasă, îmi dau seama ce ar fi trebuit sa fac de fapt.
-Trăiesc de multe ori sentimentul "Ar fi trebui să fac/ spun blablabla"
-Cei din jurul meu sunt foarte deştepţi, mai bine nu îmi deskid gura, că numa mă voi face de ruşine.
-Mulţi din jurul meu sunt foarte originali în gândire.
-Nu ştiu de ce, dar numai mie îmi merge prost, cei din jur nu au niciodată probleme.
-Ok, au şi cei din jur probleme, dar ale mele sunt mult mai grave.
-Serios că sunt mult mai grave, adică eu în situaţia lor aş şti ce să fac.
-Dar ei ar fi vai de capul lor în situaţia mea.
-După ce o să exersez/învăţ/citesc/adun/câştig/etc mai mult, şi voi fi în pas cu lumea, o să mă simt mai bine, o să fiu mai respectat.

Sugerez melodia asta, după care asta merge bine cu ce e scris. Fă un quicklist la Youtube, cred că vor prinde bine la atmosferă.

Astea au fost nişte probleme în trecut pentru mine. Nu ştiu dacă le-am rezolvat sau agravat, dacă am făcut bine sau nu, dar îmi place starea asta de a nu mă mai întâlni cu situaţiile respective. Nu ştiu dacă chiar am făcut ceva, dacă am schimbat ceva, sau dacă s-au skimbat cei din jur, habar n-am. Tot ce ştiu e că mă simt mai mândru de mine. Poate că are legătură cu afirmaţiile de mai sus şi cu lipsa lor din conştient în ultima vreme, poate că pur şi simplu am devenit mai fiţos cum îmi spunea Daria, anul trecut. Nu ştiu.

Dar acum îmi plac mai mult cei din jur, sunt la fel de deştepţi ca şi mine. Îmi plac mai mult pentru că suferă la fel ca şi mine. Nu că vreau ca ei să sufere, dar faptul că nu-s singurul, parcă mă linişteşte. Şi dacă pentru mine are efect asta, aş vrea să ii liniştesc şi eu la rândul meu pe cei care se văd întro oarecare dilemă sau cvasi-suferinţă, pe cei care sunt nesiguri pe ei, pe cei care nu ştiu ce vor, şi care ar vrea să întoarcă timpul înapoi să schimbe ceva. Apoi mai sunt cei care se tem să crească, şi le e dor de copilărie, când singura lor grijă era să se joace la calculator, şi să mănânce destul cât să nu-i certe mama.

Dudes and dudesses, toţi păţim de astea, tot timpul, şi e normal să ne îndoim, să vrem sa uităm de amintiri incomode, neplăcute, sau jenibile.... Dar nu-i absolut nicio problemă. Nimeni nu dă vina pe noi pentru greşeli, avem dreptul să nu fim perfecţi. Ruşinea e ceva ce chiar nu merită să apară, numa pierdem timpul cu ea. Nu contează dacă ai făcut tot ce ai putut şi ai eşuat, nu contează dacă ai stat şi ai frecat menta, şi a trecut pe lângă tine ocazia vieţii. Nimănui nu îi pasă, şi toţi au păţit-o de nenumărate ori. Nimănui nu îi pasă dacă greşim, nu dezamăgim pe nimeni. Dacă zic altceva, mint, şi ştiu că mint. Toţi ne temem de aceleaşi lucruri, ne plac aceleaşi lucruri, avem aceleaşi nevoi, şi ni le satisfacem în aceleaşi moduri. Toţi avem nevoie să ne simţim utili, să avem persoane în jurul nostru cu care să putem comunica pe aceeaşi lungime de undă, toţi avem nevoie să învăţăm, şi să arătăm altora că suntem buni la ceva. Toţi suntem fix la fel de umani, şi fiecare cunoaşte exact suferinţa şi fericirea celuilalt, pentru că toţi trecem prin aceleaşi sentimente.

N-avem altele.

Natura ne-a lăsat un număr oarecum limitat de emoţii, pe care, vrem-nu vrem, toţi le vom experimenta. Şi ce e mai curios, cam deodată ni se şi întâmplă toate astea. Toţi creştem deodată.

Uite o poveste pe care o avem toţi în comun. Cel puţin eu v-o spun pe a mea, iar dacă vi se pare ceva cunoscut, să nu uitaţi că suntem, în mare parte, la fel.

Prima iubire.
Eram şocat şi mi-a trebuit mult timp să mă obişnuiesc cu ideea că am prietenă.
Aşteptasem de mult, de foarte mult timp, şi nu ştiam exact ce ar trebui să fac. Ce ştiam despre fete era din filme, şi anume că trebuia să dau trandafiri, şi să spun "te iubesc".
Eram şocat pentru că mi se părea că trebuia să fi făcut ceva ca să merit acea onoare.
Făcut, nefăcut, nu ştiam ce trebuie să fac acuma, şi nu ştiam dacă fac bine ce fac. Mă gândeam că e normal că îi place, pentru că eu sunt special faţă de ceilalţi băieţi. Toţi ceilalţi mi se părea că vroiau doar să ajungă cu fata în pat, în afară de mine... Bineînţeles că de fapt şi eu asta vroiam, dar pentru a salva aparenţele, eram în stare să dau trandafiri, şi să mă port frumos cu fata.
Eram în stare şă am răbdare cu ea, şi să-i suport toate mofturile. Eram în stare să trec peste neplăcerile mele, şi chiar să îmi calc peste principii, doar să fac ceea ce mi se părea frumos, şi plăcut fetei. Şi nici nu mă deranja. Mă simţeam excelent că am şansa să fac un sacrificiu pentru a îmi menţine pasiune în relaţie. Şi chiar am reuşit, cel puţin pentru mine era totul pasionant.

Eram şocat pentru că mi se părea că ar fi cea mai frumoasă fată de pe pământ, şi relaţiile tuturor din jur mi se păreau glume. Ei n-aveau ce aveam eu... N-aveau cea mai frumoasă fată, şi mă simţeam foarte ciudat. Adică mă aşteptam din moment în moment să constate cineva acelaşi lucru şi să încerce să mi-o fure. Aşteptam apoi cu mândrie complimente în legătură cu prietena mea. Mă simţeam ca un vânător, cu un trofeu calumea, şi ştiam că toţi ceilalţi vânători vor veni mai devreme sau mai târziu pe la mine la o bere, o să vadă "my precious", şi o sa zică "bravo! eu n-aş putea aşa ceva".
Pe măsură ce trecea timpul uitam de dilema asta. Mă obişnuisem cu gândul că, fie sunt toţi cretini că nu se dau la prietena mea, fie sunt gay, fie sunt eu prea făcut, şi se tem de mine. Oricum prietenele lor erau toate nasoale, după mine, şi oricum primisem destule complimente pentru trofeu.

Apoi ne-am desşărţit. Incredibil de ciudat sentimentul. Un amestec extrem de nesiguranţă, cu părere de rău şi de bine. Jumătate din mine se bucura, jumătate plângea ca fraiera, şi jumătate se gândea că habar n-are ce va fi în continuare, şi se temea. Una ştia că sunt pe drumul cel bun, alta vroia să îi arate fetei că ea a greşit, şi a5a se mira de cât de mult a învăţat de fapt din acea experienţă. Mai erau multe alte jumătăţi care încă nu îmi dau seama ce făceau, dar făceau foarte tare. Şi parcă toate jumătăţile astea erau profesioniste. Parcă toata viaţa lor fuseseră pregatite pentru momentul ăsta, şi acuma erau aranjate într-o orchestră imposibilă şi îmi plouau mie cu sentimente extreme, de toate culorile în sferă cu raza de 2 metri, cu centrul în piept, şi era mai mult furtună decât ploaie, şi mai mult uragan decât furtună, şi orbisem de la atâtea culori.
În situaţii de genul ăsta eu simt o presiune foarte mare în piept, simt că inima se chinuie să bată, dar bate tare, şi nu prea mai contează evenimente din mediul exterior sferei colorate ciudat.

După un timp am început să mă schimb, să gândesc, vorbesc, umblu şi greşesc altfel. Oricum fericirea mă lovise mai rău decât Mike Tyson după ce îl înjuri de mamă... n-am înţeles niciodată modul ăsta special de a jigni. Adică efectiv mă deranjează mai tare dacă se ia de mine respectivul, decât de mama. Probabil că o fi avut Freud dreptate, dar eu aş fi fost elementul prezis de matrice, excepţia ce trebuia eliminată, eu eram cel cu puterea de a nu-l deranja înjurăturile de mamă, cel destinat de a arăta lumii adevărul. Adevărul că de fapt înjurăturile sunt ca o poezie. Trebuie să te identifici, să trăieşti, şi să laşi să curgă mesajul prin tine. Mai mult probabil că sunt şi ca un joc, şi anume că ai nevoie de un partener, şi trebuie la fiecare rundă să faci ce face el, dar mai bine. Un joc de onoare, în care îţi investeşti valorile personale, şi joci ca la şah, dar în loc de piese ai valori, şi nici măcar un joc... ci un preludiu al unei activităţi ce presupune multa pasiune şi sentiment. O activitate care rezolvă multe, dacă nu în plan fizic, măcar în plan mental şi spiritual... bătaia. Bătaia e bună.

În fine, ca să continui, vroiam să îi demonstrez la fată că m-am schimbat, dar jumătatea ce invoca nesiguranţa mă făcea să vreau să repar ce a fost, şi să fiu din nou cu fata, să fie totul bine, şi mai bine decât la început, mai ales acum, după ce învăţasem atâtea. Acum eram altfel, acum mă simţeam altfel, acum îmi plăceau copiii, şi mă scârbise ideea de sex. Tot ce vroiam acum era linişte, să fie totul ca la început, să fie fata din nou cu mine, sau să se minuneze ce mult m-am skimbat şi să îi pară rău. Oricum vroiam cumva ca şi fata să sufere, aia era clar. Oricât de mult mi-ar fi zis altcineva, sau oricâte jumătăţi mi-ar fi zis să îi dau pace, nu! Nu am putut. Vroiam ca fata să sufere. La început îmi era ruşine de sentimentul ăsta. Mă chinuisem mult să fiu un om moral, şi acum uite că vroiam rău cuiva.

În ultima etapă, mi-a cam trecut toate faţă de fată, dar acum văd o nouă problemă. Văd multe fete frumoase în jurul meu, foarte Multe. Văd la fel de multe fete inteligente, isteţe şi drăguţe. Multe simpatice, şi nu mai mi-e greu să vorbesc cu ele acum, nu ca la început când nu aş fi putut să îmi deschid gura în preajma unei fete cu ochi frumoşi şi faţa fină. Nu, acum era totul ok. Totuşi o mică problemă de care mă bat, şi din câte aud în jur, e destul de comună.... Am pretenţii prea mari. Nu mă mai interesează o fată draguţă, simpatică, scumpică sau inteligentă. Nu mă mai interesează dacă are toate calităţile astea.... trebuie să fie perfectă!
Ei dragii moşului, am crescut, am îmbătrânit, am învăţat, posibil multe, posibil puţine. Poate doar mi se pare, dar într-adevăr acum e ciudat... mai demult universul fetelor era compus din multe, şi doar una frumoasă. Acum toate-s minunate, niciuna perfectă. Era mai uşor înainte? Aş fi tentat să spun că da... Acum probabil că pretenţiile mele nu pot fi satisfăcute, şi ce-i mai nasol decât să îţi cobori standardele? Nu multe, într-adevăr.

Ei, ajuns la finalul poveştii, probabil că acum ar fi momentul să vă întreb din nou, şi să nu cer răspuns. Acum a venit momentul în care aş vrea să vă întreb dacă suntem la fel, dacă aţi simţit ce am simţit şi eu.

Ştiu deja că e aşa, şi după cum am mai spus, ştiu că toţi trecem prin micile noastre poveşti, unice pentru noi dar universale pentru toţi. Şi asta mă face să simt că am mulţi fraţi şi surori, şi că pot să întreb de la cei puţin mai bătrâni, sfaturi, pentru că ştiu că şi ei s-au lovit de fix aceleaşi probleme, au cerut aceleaşi sfaturi, nu la fel ca mine, nu le-au urmat.

Ştiu că chiar dacă au păţit-o mulţi înaintea mea, e dreptul meu să greşesc, să mă bucur şi să mă enervez. Ştiu că, la fel ca cei dinaintea mea, nu o să pot asculta un sfat, şi nu o să îl înţeleg decât după ce am dat cu capul singur. Ştiu că n-o să pot fi perfect, că n-o să pot fi probabil ca personajele din Bhagavad-Gita, sau ca Buddha sau care mai sunt, că probabil n-o să pot fi ca cei din desene, şi că s-ar putea să nu ajung mare samurai. Ştiu că s-ar putea să dezamăgesc şi să fiu dezamăgit, dar o să mă simt mândru pentru că oricum e mai interesant decât să stau acasă şi să mă joc WoW, şi pentru că cel puţin două persoane vor învăţa ceva, sau vor avea cel puţin o experienţă interesantă.

Asta e! Problemele în viaţa reală sunt mult mai interesante, mult mai colorate, lovesc când nu te aştepţi, şi nu vei fi niciodată pregătit, decât dacă eşti pregătit să te schimbi, şi să creşti. Şi indiferent dacă eşti sau nu, vei avea de învăţat din asta. Schimbarea e un dar foarte frumos pe care ni-l face viaţa tuturor, şi mai ciudat e că primim toţii aceleaşi cadouri, în ambalaje puţin diferite.

Probabil că acest articol e de citit când te simţi mai singur, şi mai nefericit, şi sper să aibă un efect liniştitor, dacă va fi cazul. Probabil că sunt multe lucruri de aici care nu au neapărat sens, sau unele care descriu exact situaţia unora. Am încercat să îmi descriu o mică excursie sentimentală prin viaţă, şi sunt convins că mulţi au trecut prin aceleaşi locuri şi s-au bătut cu aceiaşi balauri.

Eu mă simt oricum mult mai bine ştiind că toţi suntem la fel. :)