How not to care

Cred că ar trebui să îmi schimb denumirea blogului în "La trădătorul insomniac", după activitatea din ultima vreme.

E 5 fără ceva, nu pot dormi, şi stările total imprevizibile ale creierului meu mă pun să îmi dau cu părerea despre ce înseamnă să fii om. Mai mult, acest articol îl scriu cu un aşa-zis fular în jurul gâtului, care nu e de fapt decât o pereche de pantaloni de pijama... sunt călduroşi!

Aţi tot auzit probabil de când sunteţi întrebări existenţiale cu răspuns sugerat, din multe locuri. Întrebări expirate după părerea mea de genul "de unde venim? unde mergem? de ce suntem aici? cine ne-a creat? de ce?" şi multe tâmpenii de genul ăsta care din lipsă de cunoştinţe, crează ciudaţi.

Asta îmi aduce aminte de un fel de banc, despre sex. Nişte particularităţi care au meritat să primească nume, nişte "landmarks" în lumea sexului ar fi:
-Când ai cu ce , da n-ai cu cine...sexul adolescentin.
-Când ai cu cine, da n-ai cu ce...sexul de pensionari.
-Când ai cu cine, ai cu ce, da' m-ai unde...sexul studenţesc.
-Când ai cu cine, ai cu ce, ai unde, dar "De ce?"...sexul filosofic.

Somnul raţiunii generează monştri, hiperactivitatea sa - oameni plicticoşi, zombi (adică exact acelaşi lucru, dar le voom spune diferit, ca să nu îi confundăm). Dacă îi mai şi arunci în scârbă întrebări de genul ăsta raţiunii şi te aştepţi să găsească un răspuns, eşti pe drumul cel bun... spre spitalul de nebuni.

Aţi mai auzit probabil că asta înseamnă să fii om, să cauţi tot timpul răspunsuri, să vrei să ştii mai mult, să descoperi "adevărul".

Argumentul meu împotriva acestor filosofii de clasa a4a, e de ordin psihologic oarecum.
Eu cred că omul nu are de fapt nevoie de cunoştinţe. Nu cred că are nevoie de fapt, de răspunsuri. Nu cred că are nevoie de dumnezei şi reîncarnare, de extratereştri şi fantome, de biserici şi de legi, de toamnă şi bani, de femei sau maşini, de manele sau perdele, metale vapoare cafenele sau bretele.

Cred că avem nevoie de ceva mult mai profund, profund nu în sensul de spiritual, raţional, emoţional sau adânc, ci profund în sens neuro-nu-ştiu-cum, profund în sensul de a-i da creierului acele elemente care îi plac şi a evoluat să le caute.

Cred că omul e de la natură, o fiinţă extrem de nesigură pe ea. O fiinţă care, din cauză că posedă imaginaţie, crede că cei din jur pot fi mult mai inţelepţi, şi că părerile altora, dacă sunt diferite de ale sale, dar cumva ating sfera sa de interes, trebuie să fie mai bune.

Omul are nevoie de siguranţă.

Nu pot să definesc calumea siguranţa asta. Pot spune doar că schimbările generează frică, şi noi încercăm deci să evităm frica.

Asta are foarte mult sens în context evolutiv, adica dacă vedeai la uşa peşterii o kestie păroasă de care n-ai mai văzut, trebuia să faci ceva ca să nu te mănînce... şi probabil îţi doreai să nu mai vezi aşa ceva, în cazul în care scăpai... pentru mine are sens. Mai mult, nesiguranţa era bine să fie pornită tot timpul pentru că nu ştiai niciodată de ce creaturi dai prin pădurile în care mergeai la cules alune. Deci într-un fel suntem tot timpul nesiguri, dar încercăm să devenim cât mai siguri posibil... ceea ce e până la urmă o imposibilitate, pentru că, după cum spun eu, avem în noi instinctiv nesiguranţa. Nu putem scăpa de ea.

Dar în zilele noastre, pentru că nu prea mai avem de-a face cu pericole de genul ăsta, ne-am reprofilat şi lăsăm înstinctele astea să-şi facă de cap. Lăsăm filosofia să ne arunce în necunoscut, şi să îşi bată joc de noi.

Ne vindem sufletul persoanelor care, ne promit răspunsuri la întrebări, ne promit o siguranţă. Ne vindem sufletul bisericii care ne spune clar ce trebuie să facem ca să ajungem în Rai. Ne vindem sufletul ştiinţei care ne spune "clar" de unde venim, unde mergem şi de ce e aşa cum e.

}n cazuri extreme, deformăm realitatea pentru a se supune porcăriilor din capul nostru, numai pentru a nu deforma porcăriile din cap. Ele sunt necesare pentru a avea dreptate.

E aceeaşi nevoie, nevoia de siguranţă. Vrem să avem dreptate tot timpul, ca nu cumva să trebuiască să căutăm în continuare răspunsuri. A căuta răspunsuri tot timpul ar însemna în primul rând nesiguranţă pentru că nu ştii niciodată ce vei descoperi, şi în al doilea rând mult prea mult de gândit. Nu cred că e posibil aşa ceva, şi nici măcar benefic....adică ajungi zombie :P

Mulţi religioşi au ajuns să comită atrocităţi, pentru că le era frică să caute răspuns în continuare, pentru că s-au complăcut în a crede în loc să gândească.
Mulţi savanţi au rămas fără prieteni pentru că din teoriile lor îmbârligate nu reieşea pic de umanitate, şi pentru că preferau să aibă ei dreptate în loc să se simtă şi cei din jur bine.

Nu-i oribil, asta e firea umană, nu vă speriaţi că n-o să scăpăm de problemele astea doar din cauza articolului meu pe blog :) Dacă scăpăm, dau de băut la toată lumea!

Bineînţeles, nu comentez cantitatea de adevăr conţinută în dogmele religioase, sau în teoriile ştiinţifice (şi apropo o teorie, în lumea ştiinţifică nu înseamnă părere. Înseamnă o ipoteză testată, care funcţionează în multe cazuri, şi care a fost în stare să facă previziuni destul de corecte asupra anumitor fenomene...adică să genereze cunoştinţe verificabile).

Motivul pentru care scriu acest articol despre nesiguranţă şi nevoia de a crede în ceva, este ca să propun în cele din urmă o soluţie. Soluţia mea personală, care mi se pare că mă face cel puţin pe mine mai fericit.

În loc să gândeşti prea mult, acţionează!
Asta mi se pare că dă un nou tip de siguranţă, cea experimentaţă. În loc să te bazezi pe principii, testează-le! Fă chestii care credeai că nu îşi plac, r iscă, trăieşte cu un spirit de aventură, fă lucruri şi bucură-te de ele. Fă efortul de a te bucura de ele, şi dacă efortul e prea mare, înseamnă că ar trebui să faci altceva.

În felul ăsta n-ai nevoie de siguranţa raţiunii, pentru că trăieşti skimbarea, şi creierul începe să iasă din starea morbidă de a crede cu preţul vieţii ce aude. Începe să rezolve probleme şi să fie activ. Îi prind bine la creier kestii de genul ăsta.

În felul ăsta n-o să pierzi timp întrebându-te cum ar fi fost dacă ar fi fost, pentru că trăind clipa, nu vei mai avea vreme şi kef să îţi pui întrebări.

Răspunsul la întrebarea "de ce îţi place ceva?" poate fi "pentru că îmi place!"

Nu trebuie să demonstrezi nimic, nimănui pentru că eşti la fel de om, şi ai la fel de multe drepturi ca şi toată lumea. Mai mult, nici nu există de fapt drepturi, poţi face absolut ce vrei, şi lua tot ce poţi, există doar nişte consecinţe pe care trebuie să le suporţi, şi dacă eşti destul de bărbat să le accepţi, nu e nicio problemă.

Ai dreptul să îţi placă orice, să faci orice, să vrei orice, şi să nu dai nicio explicaţie. Ai dreptul să fii misterios, şi să nu îţi pese de restul. Ai dreptul să refuzi a fi manipulat, şi ai dreptul să spui "fuck you, I don't care, I'll do it my way". Nu înseamnă că vei avea tot timpul dreptate sau că vei face tot timpul ce e mai bine pentru tine, dar aşa îţi vei trăi propria viaţă după propriile reguli.

Şi culmea culmilor, mi se pare că lumea te respectă mai mult dacă faci ce vrei, şi nu îţi pasă!!!

Astea fiind zise, aduc ce-a mai adus Aleister Crowley, şi mulţi alţii. Aduc responsabilitatea personală. Propun un nou tip de fericire, şi un nou stil de viaţă. Pentru mine până acum merge, şi chiar nu-mi pasă câţi vor fi de acord cu mine, tocmai din cauza asta. Am dat doar aceste idei pentru că şi mie la rândul meu mi-au plăcut, şi pentru că le consider cele mai bune sfaturi pe care le-am primit.