Balada pantalonului, sau de ce să-nkiriezi kinezi

Prin centru mă plimb, vitrinele-mi ciordesc privirea parc-ar fi un pui de rrom (ciordalis puradelus), cu viitorul în faţă, conştiinţa atentă doar la lucrurile esenţiale, şi hainele încă în stare de funcţionare.

Şi mă gândesc sâ-l felicit pe Brahman, visătorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute ( care de regulă-s mai interesante cu un ordin de mărime) pentru inspiraţia de care a dat dovadă când s-a pus fără foaie şi pix, doar cu tupeu şi mânecile suflecate, să dea nastere ( ca un artist, evident, nu ca o femeie. Procesul artistic, personal il consider mai interesant decat cel al naşterii aka n-aş fi dat la medicină. Să dea acolo oamenii cu o dorinţă sinceră de a işi ajuta în cel mai direct mod aproapele, dar să continuăm)... să dea naştere respectivului puradel.

Pe de o parte, nu-i vina mea că vitrinele-s lucioase, şi nici vina viitorului că-i în faţă. Şi nu cred că dacă s-ar hotărî brusc să facă un viraj la stânga, puradelul l-ar pierde din vedere. Îmi place de puradel, bravo lui! După o vreme, mirosul îţi devine prieten, lumea se trage din calea ta când vrei să furi o lebeniţă, şi faptul că culoarea degetelor e cu o tentă mai înspre maro, are rolul antitezei din ceva poezie pe care am învăţat-o cândva ca să iau 10. Până la urmă, în ciocolată se pune sare, ca să aibă un gust mai bun. Cred că tocmai am am descoperit de ce mă satur de ciocolată extrem de rapid, şi de ce după două coscuţe de milka refuz politicos... saves time, şi money până la urmă să nu te speli pe mâini. Copii cu 5 i să ştie că glumesc. Spălaţi-vă pe mâini dragilor deoarece, am un detector de jeg in cioc şi nu mai vin pe la voi să vă aduc bomboane! Hmm, dacă mai continui cred că vom descoperi lucruri minunate în această seară.

Şi bineînţeles, specific unui om ce gândeşte mult prea mult, acţiune făcută pentru propria perpetuare în lumea ideilor, "memelor", nu neapărat cu scop în sine( de altfel nu m-aş feri să dau vina în parte şi pe gripa aviară ce m-a luat, ca să ştie lumea că sunt genul care dă vina pe alţii, şi nu îţi asumă responsabilitatea, şi că in pofida insistenţelor media, eu nu urmez trendul viral curent) mă întreb... dacă viitorul ar lua-o la stânga totuşi....?

(Bloggerul ce administrează blogul http://meet-the-happy-traitor.blogspot.com a fost amendat d către Comisia Naţională a Audio-Vizualului cu 10 litri de pălincă de prună pentru mesajele subliminale împotriva Bush-ului românesc)

Mă gândesc că aş putea, cum am învăţat la şcoală, să împart problema în subprobleme mai simple, într-o orgie de if-uri şi paranteze ce se înkid mai greu decât, ironic de altfel, şliţul pantalonilor mei preferaţi.

Ciudat cum, in pofida kinului permanent pe care mi-l provoacă, îi iert, şi continui să iî port. Când se comportă cum îmi doresc sunt foarte satisfăcut, şi parcă am un nod în stomac, diferit de cel pe care-l am îndrăgostit fiind. Îmi dau încredere în mine şi facem perekea ideală. I-aş purta doar la ocazii cel puţin la fel de importante ca viaţa de zi cu zi, unde ai nevoie de toată susţinerea pantalonilor pentru a supravieţui. Eu ştiu că am nevoie de ei, ei ştiu că au nevoie de mine, dar încearcă să mă sfideze. Probabil că nu vor să ajungă o pereke de pantaloni obişnuiţi, undeva printre celelalte şaizeci de mii de pereki pe care nu le port. E adevărat că am mulţi blugi.... mult mai mulţi decât media masculină în general, şi dintre toţi, voi fi sincer, şi sper ca dragii telespectatori să nu ia în derâdere pastila efervescentă de sinceritate aruncată în găleata de amintiri autoinduse care din ce în ce mai mult îmi bântuie deja bătrâneţile cu tentă de-a doişpea, deci apuse........ sincer... încă nu am ţinut aşa de mult la nicio pereke de pantaloni, şi mă gândesc cu părere de rău, automat, fără să vreau, şi fiindcă filosofia mea de viaţă nu bate nici pe de parte la fel de sus ca a puradelului...că voi suferi în clipa în care aceşti pantaloni mă vor părăsi. Poate că unii pot să treacă mai uşor peste o skimbare de garderobă...poate aş vrea acest lucru şi eu, însă mecanismul ce-mi pomnează sucul de rodie prin gânditor, aduce jertfă, pe altarul amintirilor plăcut şi tipelor ce leşinau peste tot în jurul meu, o lacrimă interioară. Aş vrea să îi pot purta pentru totdeauna, să îmi pot întoarce capul după viitor la fel de rapid ca şi puiul de rrom.

Şi mă gândesc cu aceesşi părere de rău şi acel gust de vishine fără zahăr, impus de veşnica sinestezie, că undeva în piept, deja un gol începe să mi se formeze, şi că acel gol, kiar dacă acum este plin, va rămâne gol pe bune, oricât de mult aş încerca să îmi găsesc o pereke nouă de pantaloni care să mi-i inlocuiască pe ăştia. Poate că ecuaţiile lui Einstein se verifică, şi că totul e relativ, dar pentru mine, pentru scurta perioadă din istoria contemporană în care am onoarea să îmi fac card pentru reducere la abonament, în ciuda singurei mele casete cu Paraziţii pe care o ascult de fiecare dată când conduc, de care nu mă mai satur, şi kiar mai mult, versurile acestui album venindu-mi din ce în ce mai des pe limbă ca şi citate memorabile.... in ciuda tuturor acestor lucruri, pentru mine pantalonii ăştia sunt perekea perfectă.

Am dat un milion pe ei, şi-am mai primit o pereke. Nu vreau să mă gândesc că de fapt pot să privesc lucrurile şi ca un economist, care vede două pereki la 50 lei. Mi se pare de două ori insultă pentru ei, prima dată deoarece ponderat, neponderat, puteam să aleg să nu iau cealaltă pereke, ei fiind doar un bonus pentru ciokişti, preţul pantalonilor rămânând un milion, iar pe de alta, impactul spiritual al milionului e mai mare decât al sutei. Nu mă interesează tăierea celor patru zerouri, pe de o parte pentru că nu văd cu ce ar fi mai bune patru pereki de c-uri (rog potenţialii cititori, când citiţi 'c', să citiţi 'câ'.... aceasta e dorinţa autorului, şi consider că acest element, este de departe cel mai important din tot amalgamul de cuvinte din imediata proximitate a dumneavăastră, din păcate, şi de asemenea consider că pantalonii mei merită onoarea de a mă gândi că au costat mai mult decât au costat de fapt, doar pentru că copilul din mine are o inerţie emoţională foarte mare, şi negocierile cu el se soldează aproape de fiecare dată în refuzul său de a accepta pantaloni noi în viaţa mea.

Voi face ca zilele ce ne-au mai rămas împreună să fie de neuitat, şi atunci când lacrima interioară va veni să îmi săreze milka cu biscuiţi, să o facă cel puţin la fel de orgasmic de gustoasă precum pufuleţii cu kefir de 27 de mii.

How not to care

Cred că ar trebui să îmi schimb denumirea blogului în "La trădătorul insomniac", după activitatea din ultima vreme.

E 5 fără ceva, nu pot dormi, şi stările total imprevizibile ale creierului meu mă pun să îmi dau cu părerea despre ce înseamnă să fii om. Mai mult, acest articol îl scriu cu un aşa-zis fular în jurul gâtului, care nu e de fapt decât o pereche de pantaloni de pijama... sunt călduroşi!

Aţi tot auzit probabil de când sunteţi întrebări existenţiale cu răspuns sugerat, din multe locuri. Întrebări expirate după părerea mea de genul "de unde venim? unde mergem? de ce suntem aici? cine ne-a creat? de ce?" şi multe tâmpenii de genul ăsta care din lipsă de cunoştinţe, crează ciudaţi.

Asta îmi aduce aminte de un fel de banc, despre sex. Nişte particularităţi care au meritat să primească nume, nişte "landmarks" în lumea sexului ar fi:
-Când ai cu ce , da n-ai cu cine...sexul adolescentin.
-Când ai cu cine, da n-ai cu ce...sexul de pensionari.
-Când ai cu cine, ai cu ce, da' m-ai unde...sexul studenţesc.
-Când ai cu cine, ai cu ce, ai unde, dar "De ce?"...sexul filosofic.

Somnul raţiunii generează monştri, hiperactivitatea sa - oameni plicticoşi, zombi (adică exact acelaşi lucru, dar le voom spune diferit, ca să nu îi confundăm). Dacă îi mai şi arunci în scârbă întrebări de genul ăsta raţiunii şi te aştepţi să găsească un răspuns, eşti pe drumul cel bun... spre spitalul de nebuni.

Aţi mai auzit probabil că asta înseamnă să fii om, să cauţi tot timpul răspunsuri, să vrei să ştii mai mult, să descoperi "adevărul".

Argumentul meu împotriva acestor filosofii de clasa a4a, e de ordin psihologic oarecum.
Eu cred că omul nu are de fapt nevoie de cunoştinţe. Nu cred că are nevoie de fapt, de răspunsuri. Nu cred că are nevoie de dumnezei şi reîncarnare, de extratereştri şi fantome, de biserici şi de legi, de toamnă şi bani, de femei sau maşini, de manele sau perdele, metale vapoare cafenele sau bretele.

Cred că avem nevoie de ceva mult mai profund, profund nu în sensul de spiritual, raţional, emoţional sau adânc, ci profund în sens neuro-nu-ştiu-cum, profund în sensul de a-i da creierului acele elemente care îi plac şi a evoluat să le caute.

Cred că omul e de la natură, o fiinţă extrem de nesigură pe ea. O fiinţă care, din cauză că posedă imaginaţie, crede că cei din jur pot fi mult mai inţelepţi, şi că părerile altora, dacă sunt diferite de ale sale, dar cumva ating sfera sa de interes, trebuie să fie mai bune.

Omul are nevoie de siguranţă.

Nu pot să definesc calumea siguranţa asta. Pot spune doar că schimbările generează frică, şi noi încercăm deci să evităm frica.

Asta are foarte mult sens în context evolutiv, adica dacă vedeai la uşa peşterii o kestie păroasă de care n-ai mai văzut, trebuia să faci ceva ca să nu te mănînce... şi probabil îţi doreai să nu mai vezi aşa ceva, în cazul în care scăpai... pentru mine are sens. Mai mult, nesiguranţa era bine să fie pornită tot timpul pentru că nu ştiai niciodată de ce creaturi dai prin pădurile în care mergeai la cules alune. Deci într-un fel suntem tot timpul nesiguri, dar încercăm să devenim cât mai siguri posibil... ceea ce e până la urmă o imposibilitate, pentru că, după cum spun eu, avem în noi instinctiv nesiguranţa. Nu putem scăpa de ea.

Dar în zilele noastre, pentru că nu prea mai avem de-a face cu pericole de genul ăsta, ne-am reprofilat şi lăsăm înstinctele astea să-şi facă de cap. Lăsăm filosofia să ne arunce în necunoscut, şi să îşi bată joc de noi.

Ne vindem sufletul persoanelor care, ne promit răspunsuri la întrebări, ne promit o siguranţă. Ne vindem sufletul bisericii care ne spune clar ce trebuie să facem ca să ajungem în Rai. Ne vindem sufletul ştiinţei care ne spune "clar" de unde venim, unde mergem şi de ce e aşa cum e.

}n cazuri extreme, deformăm realitatea pentru a se supune porcăriilor din capul nostru, numai pentru a nu deforma porcăriile din cap. Ele sunt necesare pentru a avea dreptate.

E aceeaşi nevoie, nevoia de siguranţă. Vrem să avem dreptate tot timpul, ca nu cumva să trebuiască să căutăm în continuare răspunsuri. A căuta răspunsuri tot timpul ar însemna în primul rând nesiguranţă pentru că nu ştii niciodată ce vei descoperi, şi în al doilea rând mult prea mult de gândit. Nu cred că e posibil aşa ceva, şi nici măcar benefic....adică ajungi zombie :P

Mulţi religioşi au ajuns să comită atrocităţi, pentru că le era frică să caute răspuns în continuare, pentru că s-au complăcut în a crede în loc să gândească.
Mulţi savanţi au rămas fără prieteni pentru că din teoriile lor îmbârligate nu reieşea pic de umanitate, şi pentru că preferau să aibă ei dreptate în loc să se simtă şi cei din jur bine.

Nu-i oribil, asta e firea umană, nu vă speriaţi că n-o să scăpăm de problemele astea doar din cauza articolului meu pe blog :) Dacă scăpăm, dau de băut la toată lumea!

Bineînţeles, nu comentez cantitatea de adevăr conţinută în dogmele religioase, sau în teoriile ştiinţifice (şi apropo o teorie, în lumea ştiinţifică nu înseamnă părere. Înseamnă o ipoteză testată, care funcţionează în multe cazuri, şi care a fost în stare să facă previziuni destul de corecte asupra anumitor fenomene...adică să genereze cunoştinţe verificabile).

Motivul pentru care scriu acest articol despre nesiguranţă şi nevoia de a crede în ceva, este ca să propun în cele din urmă o soluţie. Soluţia mea personală, care mi se pare că mă face cel puţin pe mine mai fericit.

În loc să gândeşti prea mult, acţionează!
Asta mi se pare că dă un nou tip de siguranţă, cea experimentaţă. În loc să te bazezi pe principii, testează-le! Fă chestii care credeai că nu îşi plac, r iscă, trăieşte cu un spirit de aventură, fă lucruri şi bucură-te de ele. Fă efortul de a te bucura de ele, şi dacă efortul e prea mare, înseamnă că ar trebui să faci altceva.

În felul ăsta n-ai nevoie de siguranţa raţiunii, pentru că trăieşti skimbarea, şi creierul începe să iasă din starea morbidă de a crede cu preţul vieţii ce aude. Începe să rezolve probleme şi să fie activ. Îi prind bine la creier kestii de genul ăsta.

În felul ăsta n-o să pierzi timp întrebându-te cum ar fi fost dacă ar fi fost, pentru că trăind clipa, nu vei mai avea vreme şi kef să îţi pui întrebări.

Răspunsul la întrebarea "de ce îţi place ceva?" poate fi "pentru că îmi place!"

Nu trebuie să demonstrezi nimic, nimănui pentru că eşti la fel de om, şi ai la fel de multe drepturi ca şi toată lumea. Mai mult, nici nu există de fapt drepturi, poţi face absolut ce vrei, şi lua tot ce poţi, există doar nişte consecinţe pe care trebuie să le suporţi, şi dacă eşti destul de bărbat să le accepţi, nu e nicio problemă.

Ai dreptul să îţi placă orice, să faci orice, să vrei orice, şi să nu dai nicio explicaţie. Ai dreptul să fii misterios, şi să nu îţi pese de restul. Ai dreptul să refuzi a fi manipulat, şi ai dreptul să spui "fuck you, I don't care, I'll do it my way". Nu înseamnă că vei avea tot timpul dreptate sau că vei face tot timpul ce e mai bine pentru tine, dar aşa îţi vei trăi propria viaţă după propriile reguli.

Şi culmea culmilor, mi se pare că lumea te respectă mai mult dacă faci ce vrei, şi nu îţi pasă!!!

Astea fiind zise, aduc ce-a mai adus Aleister Crowley, şi mulţi alţii. Aduc responsabilitatea personală. Propun un nou tip de fericire, şi un nou stil de viaţă. Pentru mine până acum merge, şi chiar nu-mi pasă câţi vor fi de acord cu mine, tocmai din cauza asta. Am dat doar aceste idei pentru că şi mie la rândul meu mi-au plăcut, şi pentru că le consider cele mai bune sfaturi pe care le-am primit.

On Global warming

Probabil că a auzit toată lumea de încălzirea globală.

Probabil că unii, dintre care făceam şi eu parte, se simţeau vinovaţi când conduceau maşina sau când aprindeau becul, de faptul că o încălzire cu 2-3 grade ar omorî plin de animale nevinovate.

Probabil că unii, datorită propagandei Green Peace, au început să creadă că oamenii sunt cea mai gravă problemă a planetei, că suntem o otravă, nu suntem naturali, ceea ce facem noi afectează grav un echilibru foarte sensibil, care va face ca ecosistemele să ni se prăbuşească în cap, şi cu ele, şi noi. Când eram clasa a4a mă gândeam şi la aceste poveşti apocaliptice care te fac să îţi fie ruşine că eşti om.

Spun eu asta şi susţin tare: am apărut din natură, am evoluat în natură, şi acum tot acolo ne aflăm şi facem lucruri naturale. Echilibru pe Pământ n-a existat şi n-o să existe niciodată, trebuie să acceptăm asta, şi să ne pregătim schimbărilor ce vor veni, nu să ne îngropăm în munţi de lacrimi pentru animale care mor. Au murit până acuma 99,mult % din totalul speciilor care au existat pe Pământ. Viaţa continuă, nu are cum, şi nu o să dispară aşa de simplu. Mai mult, noi suntem una dintre speciile de pe planetă, şi avem dreptul să facem tot ceea ce putem să facem. Asta a fost din totdeauna evoluţia. Desigur că dacă n-avem grijă s-ar putea să ne autodistrugem, dar nu o să îi pară rău nimănui după noi, pentru că sigur la un moment dat o să vină altă specie inteligentă, care o să facă exact aceleaşi aşazise porcării pe care le facem noi.

Observaţi vă rog, privesc problema doar din punct de vedere evoluţionist. Nu voi intra pe teren religios pentru că acolo mi se pare că interpretarea problemei, şi concluziile vin în funcţie de chef şi stare de spirit.

Dar continuând...

Există însă multe organizaţii care se hrănesc cu ruşinea oamenilor, şi fie că au dreptate, fie că nu, nu mă interesează atâta timp au argumente. Ciudat e că ecologilor li s-au adăugat voluntar grupuri de hipioţi ciudaţi, care pot să desfacă conserve cu energia lor Qi, şi te pot pune din nou în contact cu natura prin tot felul de practici ciudate. Ok, la noi la români nu sunt aşa mulţi, dar youtube-ul zice că SUA colcăie de ciudaţi de ăştia. Problema e ca de la ei vin ştirile.

Înainte să postez videouri cu tipi, oameni de ştiinţă mai bine zis, care spun că de fapt toată ideea cu încălzirea globală e o porcărie totală, o să mai spun şi că însăşi încercarea de a-l face pe om să se simtă vinovat că trăieşte e o formă distructivă de manipulare, şi cei care încearcă asta ar trebui eliminaţi.
Adică indiferent dacă chiar există sau nu o problemă, nu-i nevoie să creăm isterie în masă, şi să-i deprimăm pe oameni. Nici dacă vine sfârşitul lumii, n-ar fi o scuză să vină unu şi să zică "v-am zis eu". Pur şi simplu e dreptul fiecăruia să trăiască aşa cum vrea, drept ce şi-l dă fiecare singur, prima dată, pe urmă statul, sau divinităţi cu diferite proprietăţi.

Un ultim avertisment: Să nu aveţi încredere oarbă nici în mine, nici în ce vedeţi, nici în nimeni. Încrederea oarbă însăţi a creat multe probleme. Sunt prezentate nişte date, a căror veridicitate nu o pot garanta. Interpretarea e responsabilitatea fiecăruia.
Climate Change - Is CO2 the cause (partea 1)

Climate Change - Is CO2 the cause (partea 2)

Climate Change - Is CO2 the cause (partea 3)

Climate Change - Is CO2 the cause (partea 4)


Penn & Teller - Bullshit - Being green (partea 1)

Penn & Teller - Bullshit - Being green (partea 2)

Penn & Teller - Bullshit - Being green (partea 3)


Chiar dacă încălzirea globală e o porcărie, chiar dacă nu se întâmplă nimic cu planeta, ar fi totuţi frumos să nu aruncăm pe jos toate tâmpeniile de gunoaie, decât dacă vrem să locuim printre ele. Sau altfel spus: dacă nu vreţi să fiţi amendaţi.

Chiar dacă Greenpeace minte, asta nu înseamnă că putem să luăm deşeuri radioactive şi să le aruncăm pe câmp. Adică dacă doriţi, cu toată plăcerea, dar o să aveţi mai puţin de mâncat, şi mai rău, o să am eu mai puţin, şi atunci cred că vor apărea probleme.

La fel cu speciile drăguţe pe cale de dispariţie. Aveţi grijă de ele, pentru că îmi plac mie!