Balada pantalonului, sau de ce să-nkiriezi kinezi

Prin centru mă plimb, vitrinele-mi ciordesc privirea parc-ar fi un pui de rrom (ciordalis puradelus), cu viitorul în faţă, conştiinţa atentă doar la lucrurile esenţiale, şi hainele încă în stare de funcţionare.

Şi mă gândesc sâ-l felicit pe Brahman, visătorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute ( care de regulă-s mai interesante cu un ordin de mărime) pentru inspiraţia de care a dat dovadă când s-a pus fără foaie şi pix, doar cu tupeu şi mânecile suflecate, să dea nastere ( ca un artist, evident, nu ca o femeie. Procesul artistic, personal il consider mai interesant decat cel al naşterii aka n-aş fi dat la medicină. Să dea acolo oamenii cu o dorinţă sinceră de a işi ajuta în cel mai direct mod aproapele, dar să continuăm)... să dea naştere respectivului puradel.

Pe de o parte, nu-i vina mea că vitrinele-s lucioase, şi nici vina viitorului că-i în faţă. Şi nu cred că dacă s-ar hotărî brusc să facă un viraj la stânga, puradelul l-ar pierde din vedere. Îmi place de puradel, bravo lui! După o vreme, mirosul îţi devine prieten, lumea se trage din calea ta când vrei să furi o lebeniţă, şi faptul că culoarea degetelor e cu o tentă mai înspre maro, are rolul antitezei din ceva poezie pe care am învăţat-o cândva ca să iau 10. Până la urmă, în ciocolată se pune sare, ca să aibă un gust mai bun. Cred că tocmai am am descoperit de ce mă satur de ciocolată extrem de rapid, şi de ce după două coscuţe de milka refuz politicos... saves time, şi money până la urmă să nu te speli pe mâini. Copii cu 5 i să ştie că glumesc. Spălaţi-vă pe mâini dragilor deoarece, am un detector de jeg in cioc şi nu mai vin pe la voi să vă aduc bomboane! Hmm, dacă mai continui cred că vom descoperi lucruri minunate în această seară.

Şi bineînţeles, specific unui om ce gândeşte mult prea mult, acţiune făcută pentru propria perpetuare în lumea ideilor, "memelor", nu neapărat cu scop în sine( de altfel nu m-aş feri să dau vina în parte şi pe gripa aviară ce m-a luat, ca să ştie lumea că sunt genul care dă vina pe alţii, şi nu îţi asumă responsabilitatea, şi că in pofida insistenţelor media, eu nu urmez trendul viral curent) mă întreb... dacă viitorul ar lua-o la stânga totuşi....?

(Bloggerul ce administrează blogul http://meet-the-happy-traitor.blogspot.com a fost amendat d către Comisia Naţională a Audio-Vizualului cu 10 litri de pălincă de prună pentru mesajele subliminale împotriva Bush-ului românesc)

Mă gândesc că aş putea, cum am învăţat la şcoală, să împart problema în subprobleme mai simple, într-o orgie de if-uri şi paranteze ce se înkid mai greu decât, ironic de altfel, şliţul pantalonilor mei preferaţi.

Ciudat cum, in pofida kinului permanent pe care mi-l provoacă, îi iert, şi continui să iî port. Când se comportă cum îmi doresc sunt foarte satisfăcut, şi parcă am un nod în stomac, diferit de cel pe care-l am îndrăgostit fiind. Îmi dau încredere în mine şi facem perekea ideală. I-aş purta doar la ocazii cel puţin la fel de importante ca viaţa de zi cu zi, unde ai nevoie de toată susţinerea pantalonilor pentru a supravieţui. Eu ştiu că am nevoie de ei, ei ştiu că au nevoie de mine, dar încearcă să mă sfideze. Probabil că nu vor să ajungă o pereke de pantaloni obişnuiţi, undeva printre celelalte şaizeci de mii de pereki pe care nu le port. E adevărat că am mulţi blugi.... mult mai mulţi decât media masculină în general, şi dintre toţi, voi fi sincer, şi sper ca dragii telespectatori să nu ia în derâdere pastila efervescentă de sinceritate aruncată în găleata de amintiri autoinduse care din ce în ce mai mult îmi bântuie deja bătrâneţile cu tentă de-a doişpea, deci apuse........ sincer... încă nu am ţinut aşa de mult la nicio pereke de pantaloni, şi mă gândesc cu părere de rău, automat, fără să vreau, şi fiindcă filosofia mea de viaţă nu bate nici pe de parte la fel de sus ca a puradelului...că voi suferi în clipa în care aceşti pantaloni mă vor părăsi. Poate că unii pot să treacă mai uşor peste o skimbare de garderobă...poate aş vrea acest lucru şi eu, însă mecanismul ce-mi pomnează sucul de rodie prin gânditor, aduce jertfă, pe altarul amintirilor plăcut şi tipelor ce leşinau peste tot în jurul meu, o lacrimă interioară. Aş vrea să îi pot purta pentru totdeauna, să îmi pot întoarce capul după viitor la fel de rapid ca şi puiul de rrom.

Şi mă gândesc cu aceesşi părere de rău şi acel gust de vishine fără zahăr, impus de veşnica sinestezie, că undeva în piept, deja un gol începe să mi se formeze, şi că acel gol, kiar dacă acum este plin, va rămâne gol pe bune, oricât de mult aş încerca să îmi găsesc o pereke nouă de pantaloni care să mi-i inlocuiască pe ăştia. Poate că ecuaţiile lui Einstein se verifică, şi că totul e relativ, dar pentru mine, pentru scurta perioadă din istoria contemporană în care am onoarea să îmi fac card pentru reducere la abonament, în ciuda singurei mele casete cu Paraziţii pe care o ascult de fiecare dată când conduc, de care nu mă mai satur, şi kiar mai mult, versurile acestui album venindu-mi din ce în ce mai des pe limbă ca şi citate memorabile.... in ciuda tuturor acestor lucruri, pentru mine pantalonii ăştia sunt perekea perfectă.

Am dat un milion pe ei, şi-am mai primit o pereke. Nu vreau să mă gândesc că de fapt pot să privesc lucrurile şi ca un economist, care vede două pereki la 50 lei. Mi se pare de două ori insultă pentru ei, prima dată deoarece ponderat, neponderat, puteam să aleg să nu iau cealaltă pereke, ei fiind doar un bonus pentru ciokişti, preţul pantalonilor rămânând un milion, iar pe de alta, impactul spiritual al milionului e mai mare decât al sutei. Nu mă interesează tăierea celor patru zerouri, pe de o parte pentru că nu văd cu ce ar fi mai bune patru pereki de c-uri (rog potenţialii cititori, când citiţi 'c', să citiţi 'câ'.... aceasta e dorinţa autorului, şi consider că acest element, este de departe cel mai important din tot amalgamul de cuvinte din imediata proximitate a dumneavăastră, din păcate, şi de asemenea consider că pantalonii mei merită onoarea de a mă gândi că au costat mai mult decât au costat de fapt, doar pentru că copilul din mine are o inerţie emoţională foarte mare, şi negocierile cu el se soldează aproape de fiecare dată în refuzul său de a accepta pantaloni noi în viaţa mea.

Voi face ca zilele ce ne-au mai rămas împreună să fie de neuitat, şi atunci când lacrima interioară va veni să îmi săreze milka cu biscuiţi, să o facă cel puţin la fel de orgasmic de gustoasă precum pufuleţii cu kefir de 27 de mii.

The power of "because..."

Vă tot spuneam că îmi place să mă uit la partea iraţională a omului, pentru că se întâmplă multe lucruri interesante acolo, şi pentru că partea raţională...e cam plicticoasă. Nu suntem maşini, nu funcţionăm ca maşinile, eu zic că n-are deci rost să ne prefacem că am fi.

Urcam scările, am văzut o stea... foarte strălucitoare. Imediat mi-am dat seama că "stai mă, asta nu e stea, e o Venus, Luceafărul... Acel loc prietenos, acid, înfocat şi toxic, care se roteşte invers faţă de tot restul planetelor din univers, unde ai muri în mai puţin de 1 secundă, iar în 10 secunde ai fi dizolvat complet, ai fi sufocat, dizolvat si zdrobit deodată, unde lumina soarelui nu ajunge niciodată la suprafaţă, şi nici vorbă de vreo formă de viaţă.... Aaa, şi apropo, de acolo vin femeile!"

Îmi aminteam explicaţiile pe care le primisem mai demult "deosebeşti o stea, de o planetă pentru că planetele nu licăresc, iar stelele licăresc".
Iar apoi "Stelele licăresc pentru că au lumină proprie, iar planetele doar o reflectă".

Sincer, asta n-are sens pentru mine, n-are sens acuma, după probabil 10 ani de când am auzit asta, dar atunci avea...

De fapt, se întâmpla un fenomen interesant, ca şi peste tot altundeva.

Eu nu eram sigur pe mine, şi creierul meu vroia să ştie dacă există un răspuns. În momentul în care am auzit "Păi planetele nu licăresc iar stelele licăresc pentru că..." creierul meu a început să o ia razna. Nu ascultam ce zice omul respectiv, nu analizam. Era doar un om care ştia mai multe ca mine... creierul meu era interesat doar de acel "pentru că....".


Asta încă mi se mai întâmplă, şi pun pariu că mulţi aţi păţit să vă daţi seama că explicaţiile primite, de fapt fie că nu au fost înţelese, fie că de fapt nu explică nimic ci efectiv n-au sens.

Sunt multe întrebări existenţiale la care ni se răspunde cu "pentru că..." moment în care încetăm să mai analizăm critic. Nu faceţi asta, e destul de periculos. Ororile din religie mi se pare că prin mecanismul ăsta s-au întrebat, precum şi holocaustul, şi multe altele.

Eu unul prefer o întrebare decât un răspuns, oricum. Cu cât am răspunsuri mai multe, cu atâta mă mir mai puţin. Şi păcat... îmi place să mă mir. Acuma încerc să cos la loc şi corola vieţii

Noua renaştere (pe scurt)

Mediul în care trăim s-a schimbat destul de mult, ca vechile moduri de gândire să nu ne mai ajute.

Sunt convins că va avea loc o nouă revoluţie ideologică, asemănătoare renaşterii medievale, şi cred că o să se întâmple asta în curănd.

Vechile moduri de viaţă vor muri încet. "Copiii din zilele de astăzi..."

Abia aştept noile posiobilităţi, noile schimbări şi noul mod de a privi lumea, care sunt sigur că va face oamenii mai fericiţi.

Ca să o spun altfel, de abia aştept oportunitatea de a trăda "the old ways" ;)

Noua renaştere

Normele morale ce au răsărit pe parcursul timpului, au fost nişte revoluţii în gândire, care corectau vechile moduri de a privi viaţa. Revoluţiile respective au venit la timpul potrivit, pentru a face societatea să funcţioneze mai bine, în noul context tehnologic.

Creştinismul a venit şi s-a infiltrat la un moment destul de crucial pentru evrei şi imperiul roman. Nu se mai putea aşa, şi ceva s-a schimbat.

Renaşterea de acuma 500 de ani, s-a întâmplat tot din cauză progresului, şi a necesităţii omului de a îşi canaliza instinctele întrâun mod diferit. Când Florenţa a atins apogeul bogăţiei sale, şi oamenii au ajuns să aibă timp liber mai mult decât aveau înainte, hopa apar pictori, sculptori, muzicieni, care interpretează lumea într-un mod cu totul nou, diferit, revoluţionar şi mai potrivit pentru bogătaşii Europei.

Ideile lui Freud despre natura emoţională agresivă a omului au apărut acuma aproximativ 50 de ani, prin preajma războaielor mondiale şi erau un bun model pentru a explica marile revoluţii de atunci. Adică probabil Freud s-a întrebat cum de, când vine unu', urlă 2-3 cuvinte despre libertate şi despre "noi suntem mai buni decât ceilalţi", toată lumea îl urmează... Freud a fost băiat deştept.

În ultimii ani au apărut o puzderie de gânditori fiecare cu teoriile sale, dar ca şi în muzică, mi se pare că se copiază unul pe altul, şi imbunătăţesc doar puţin un model care e sortit să nu mai meargă multa vreme.

Putem acuma face, ce strămoşii noştri nici măcar nu visau. Adică visau, da după aia erau băgaţi la zdup. Putem acuma zbura, ajunge în orice loc de pe Pământ incredibil de rapid. Avem posibilitatea de a comunica cu oricine, de oriunde de pe glob, lucru care e incredibil impresionant... Adică nu am evoluat în conteţtul ăsta, e ceva total nou pentru firea noastră umană. Diferenţa aia de 40 lei pe care o dai pentru net, nu numai că te lasă să îţi downloadezi filme pe gratis şi să vezi femei dezbrăcate, dar îţi aruncă în spate un camion de informaţie pe care poate nu am fost pregătiţi să o cunoaştem. Nu ştiu dacă asta e bine sau rău, ştiu doar că e ceva foarte diferit. Cu schimbări de magnitudinea asta pur şi simplu nu ne-am mai întâlnit ca specie, şi susţin că vechile morale nu mai sunt în stare să ne ajute.

Singurul lucru pe care îl fac acum vechile moduri de a gândi e că încearcă să se apere. Se vede asta pe faţa şi în comportamentul oamenilor care le susţin. De exemplu, religia încearcă în zadar să cheme lumea la biserică şi să ne spună că suntem păcătoşi... nu mai funcţionează. Degeaba cred fetele că vor rămâne virgine până la căsătorie pentru că e aproape imposibil, şi mai mult, mie unul, dar şi multor altora, nu le-ar trebui o fată virgină (cine ştie ce-i poate capul de fapt, mai bine să o testeze alţii înainte). Bineînţeles, nici una prea uzată nu îmi convine, deci nicicum nu-i bine cu mine :P

Părinţii noştri sunt dezamăgiţi de noua generaţie, bunicii de-a dreptul n-o mai înţeleg. Asta pentru că lumea în care au crescut ei nu mai există, şi nici regulile ei. Lor le pare rău după vechile feluri pentru că e mult prea greu să se schimbe, şi trebuie înţeleşi. Însă se petrec schimbări majore în comportament şi gândire, care lubrefieză cumva societatea, şi vechile idei pierd teren chiar dacă o fi să se ţină cu dinţii de el.


Nu ne mai temem de lup, pentru că l-am cam băgat în rezervaţii, şi a început el săracu să se teamă de noi. Putem ajunge pe fundul oceanelor şi pe orbită. Sigur că încă suntem mai la început, abia de câteva zeci de ani au devenit evidente skimbările astea, şi bunicii noştri fac parte dintr-o lume ce s-a născut acum câteva sute de ani.

Ei, ideea mea e că, în curând ar trebui să ne aşteptăm la o nouă revoluţie în gândire. Probabil că a început deja, nu ştiu, dar în mod sigur va apărea. Vechile dogme morale, vechile modele de comportament vor începe să dea rateu, până când cineva, ceva pui de geniu, va înţelege un nou mod de a privi lucrurile, şi un nou mod de a funcţiona, mai bine, ca om într-o societate. Va veni cu un nou set de reguli care vor fi adoptate instantaneu aproape, pur şi simplu pentru că lumea e pregătită pentru aşa ceva.

Ca orice altă revoluţie, poate că va aduce şi probleme. După cum zic cei de la Red Hot Chili Peppers "Destruction leads to a very rough road but it also brings creation".

Eu sunt total optimist şi mă încred în faptul că schimbările ce vor urma vor aduce lucruri bune, ne vor face mai calmi şi mai fericiţi, pentru că pur şi simplu nu mai suntem compatibili cu lumea în care trăim. Probabil că ne va fi greu puţin, când revoluţia va atinge apogeul, dar trebuie să ne pregătim să ne schimbăm, ca să supravieţuim, şi ca să putem să fim fericiţi în lumea în care trăim.

Sunt total încrezător că trebuie să ne adaptăm schimbărilor, nu să tragem lumea înapoi, pentru că în cele din urmă vechile feluri vor pieri. Trebuie să le ţinem minte, şi să le punem în muzeu, dar ce-a fost, a fost. Ne pare bine că a fost, şi le lăudăm, dar acum e vremea să creştem mari, şi să ne bucurăm de o nouă lume, şi de noile posibilităţi.

The sky is the limit.....

Genul de lucruri care mă enervează

Mi-am învăţat lecţia asta, în dragoste, dar cred ca merge peste tot.

Dacă abuzezi de inima cuiva, dacă încerci să îl manipulezi sentimental prea mult, lucrurile se vor întâmpla în felul următor:

-În prima fază îl vei ţine lângă tine
*-În a doua îl vei plictisi
*-În cele din urmă va începe să te urască
-Se sfârşeşte totul într-un mod *catastrofic.

{*=optional)
Eu personal prefer să nu folosesc cuvinte mari, decât atunci când kiar nu se mai poate. Mai mult, folosirea cuvintelor cu impact profund sentimental, care nu au în spate şi nişte argumente empirice, face iminent un dezastru.

În filmuleţul următor veţi vedea un exemplu scârbos de manipulare de cel mai josnic nivel, folosit de ceva fundaţie de mediu. După cum spuneam mai demult, veţi vedea o fetiţă care prin mesajul ei încearcă să ne facă să ne fie ruşine de faptul că suntem oameni.



Bineînţeles că nu e vina fetiţei, e clar că discursul i-a fost scris de cu totul altcineva.

Indiferent dacă substratul fizic al celor spuse de ea e real sau nu, eu nu mă voi alinia niciodată cu astfel de oameni, pentru că nu vreau să fiu un cerşetor, şi nu vreau să trăiesc într-o lume de cerşetori.

Astfel de lucruri trebuie adresate cu demnitate, cu o motivaţie pozitivă, pentru că indiferent dacă chiar există o problemă sau nu, eu cel puţin nu voi permite nimănui, să mă facă să mă simt prost. Nu voi permite nimănui să îmi ia bucuria de a trăi, şi fericirea temporară pe care o trăiesc, pe care m-am străduit să mi-o creez.

Indiferent dacă vă emoţionează sau nu mesajul fetei, imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla să vedeţi în fiecare zi unh copil că spune aşa ceva. Eu unul m-aş scârbi.

Eu vreau să mă simt bine, iar celor ce preferă să stea în suferinţă le urez suferinţă îndelungată!

How not to care (pe scurt)

Nu vreau neapărat să ţin omu 5 ore să citească un articol, deci ideea de mai jos e că:

Omul e o fiinţă nesigură, care tot timpul va fi nesigură, şi tot timpul va încerca să îşi vindece nesiguranţa (imposibil de realizat).

Ştiinţa şi religia printre altele, sunt metode de a vindeca nesiguranţa, dar mulţi religioşi sau savanţi (şi nu numai) au luat-o pe căi greşite tocmai din cauză că au sacrificat ceea ce nu trebuia, pentru nevoia de a avea dreptate.

Fiecare dintre noi a păţit asta, desigur, mulţi am ajuns să ne enervăm prietenii cu ideile noastre fixe (în special eu! :P)


Propuneam deci un nou tip de siguranţă, prin următoarele sfaturi, pe care le-am primit şi eu, şi merg chiar foarte bine:

Gândeşte de 2 ori înainte, dar nu de 50. În loc să gândeşti, acţionează.
-După ce ai trăit clipa poţi să o analizezi, dar creierului îi place şi adrenalina, nu numai siguranţa.

Ai dreptul să raspunzi cu "pentru că aşa îmi place".
-Eşti la fel de om ca şi oricare, ai la fel de multe drepturi ca şi oricare, nu ştie nimeni ce e mai bun pentru tine. Ai dreptul să nu îţi pese, şi să recunoşti asta. Bineînţeles că vei suporta câdeodată consecinţe, dar nu e nicio problemă, aşa înveţi.
Nu poţi merge prin viaţă cu singurul scop de a evita consecinţe nasoale.

Îmi place feedbackul, deci lăsaţi un coment sau un rating.

How not to care

Cred că ar trebui să îmi schimb denumirea blogului în "La trădătorul insomniac", după activitatea din ultima vreme.

E 5 fără ceva, nu pot dormi, şi stările total imprevizibile ale creierului meu mă pun să îmi dau cu părerea despre ce înseamnă să fii om. Mai mult, acest articol îl scriu cu un aşa-zis fular în jurul gâtului, care nu e de fapt decât o pereche de pantaloni de pijama... sunt călduroşi!

Aţi tot auzit probabil de când sunteţi întrebări existenţiale cu răspuns sugerat, din multe locuri. Întrebări expirate după părerea mea de genul "de unde venim? unde mergem? de ce suntem aici? cine ne-a creat? de ce?" şi multe tâmpenii de genul ăsta care din lipsă de cunoştinţe, crează ciudaţi.

Asta îmi aduce aminte de un fel de banc, despre sex. Nişte particularităţi care au meritat să primească nume, nişte "landmarks" în lumea sexului ar fi:
-Când ai cu ce , da n-ai cu cine...sexul adolescentin.
-Când ai cu cine, da n-ai cu ce...sexul de pensionari.
-Când ai cu cine, ai cu ce, da' m-ai unde...sexul studenţesc.
-Când ai cu cine, ai cu ce, ai unde, dar "De ce?"...sexul filosofic.

Somnul raţiunii generează monştri, hiperactivitatea sa - oameni plicticoşi, zombi (adică exact acelaşi lucru, dar le voom spune diferit, ca să nu îi confundăm). Dacă îi mai şi arunci în scârbă întrebări de genul ăsta raţiunii şi te aştepţi să găsească un răspuns, eşti pe drumul cel bun... spre spitalul de nebuni.

Aţi mai auzit probabil că asta înseamnă să fii om, să cauţi tot timpul răspunsuri, să vrei să ştii mai mult, să descoperi "adevărul".

Argumentul meu împotriva acestor filosofii de clasa a4a, e de ordin psihologic oarecum.
Eu cred că omul nu are de fapt nevoie de cunoştinţe. Nu cred că are nevoie de fapt, de răspunsuri. Nu cred că are nevoie de dumnezei şi reîncarnare, de extratereştri şi fantome, de biserici şi de legi, de toamnă şi bani, de femei sau maşini, de manele sau perdele, metale vapoare cafenele sau bretele.

Cred că avem nevoie de ceva mult mai profund, profund nu în sensul de spiritual, raţional, emoţional sau adânc, ci profund în sens neuro-nu-ştiu-cum, profund în sensul de a-i da creierului acele elemente care îi plac şi a evoluat să le caute.

Cred că omul e de la natură, o fiinţă extrem de nesigură pe ea. O fiinţă care, din cauză că posedă imaginaţie, crede că cei din jur pot fi mult mai inţelepţi, şi că părerile altora, dacă sunt diferite de ale sale, dar cumva ating sfera sa de interes, trebuie să fie mai bune.

Omul are nevoie de siguranţă.

Nu pot să definesc calumea siguranţa asta. Pot spune doar că schimbările generează frică, şi noi încercăm deci să evităm frica.

Asta are foarte mult sens în context evolutiv, adica dacă vedeai la uşa peşterii o kestie păroasă de care n-ai mai văzut, trebuia să faci ceva ca să nu te mănînce... şi probabil îţi doreai să nu mai vezi aşa ceva, în cazul în care scăpai... pentru mine are sens. Mai mult, nesiguranţa era bine să fie pornită tot timpul pentru că nu ştiai niciodată de ce creaturi dai prin pădurile în care mergeai la cules alune. Deci într-un fel suntem tot timpul nesiguri, dar încercăm să devenim cât mai siguri posibil... ceea ce e până la urmă o imposibilitate, pentru că, după cum spun eu, avem în noi instinctiv nesiguranţa. Nu putem scăpa de ea.

Dar în zilele noastre, pentru că nu prea mai avem de-a face cu pericole de genul ăsta, ne-am reprofilat şi lăsăm înstinctele astea să-şi facă de cap. Lăsăm filosofia să ne arunce în necunoscut, şi să îşi bată joc de noi.

Ne vindem sufletul persoanelor care, ne promit răspunsuri la întrebări, ne promit o siguranţă. Ne vindem sufletul bisericii care ne spune clar ce trebuie să facem ca să ajungem în Rai. Ne vindem sufletul ştiinţei care ne spune "clar" de unde venim, unde mergem şi de ce e aşa cum e.

}n cazuri extreme, deformăm realitatea pentru a se supune porcăriilor din capul nostru, numai pentru a nu deforma porcăriile din cap. Ele sunt necesare pentru a avea dreptate.

E aceeaşi nevoie, nevoia de siguranţă. Vrem să avem dreptate tot timpul, ca nu cumva să trebuiască să căutăm în continuare răspunsuri. A căuta răspunsuri tot timpul ar însemna în primul rând nesiguranţă pentru că nu ştii niciodată ce vei descoperi, şi în al doilea rând mult prea mult de gândit. Nu cred că e posibil aşa ceva, şi nici măcar benefic....adică ajungi zombie :P

Mulţi religioşi au ajuns să comită atrocităţi, pentru că le era frică să caute răspuns în continuare, pentru că s-au complăcut în a crede în loc să gândească.
Mulţi savanţi au rămas fără prieteni pentru că din teoriile lor îmbârligate nu reieşea pic de umanitate, şi pentru că preferau să aibă ei dreptate în loc să se simtă şi cei din jur bine.

Nu-i oribil, asta e firea umană, nu vă speriaţi că n-o să scăpăm de problemele astea doar din cauza articolului meu pe blog :) Dacă scăpăm, dau de băut la toată lumea!

Bineînţeles, nu comentez cantitatea de adevăr conţinută în dogmele religioase, sau în teoriile ştiinţifice (şi apropo o teorie, în lumea ştiinţifică nu înseamnă părere. Înseamnă o ipoteză testată, care funcţionează în multe cazuri, şi care a fost în stare să facă previziuni destul de corecte asupra anumitor fenomene...adică să genereze cunoştinţe verificabile).

Motivul pentru care scriu acest articol despre nesiguranţă şi nevoia de a crede în ceva, este ca să propun în cele din urmă o soluţie. Soluţia mea personală, care mi se pare că mă face cel puţin pe mine mai fericit.

În loc să gândeşti prea mult, acţionează!
Asta mi se pare că dă un nou tip de siguranţă, cea experimentaţă. În loc să te bazezi pe principii, testează-le! Fă chestii care credeai că nu îşi plac, r iscă, trăieşte cu un spirit de aventură, fă lucruri şi bucură-te de ele. Fă efortul de a te bucura de ele, şi dacă efortul e prea mare, înseamnă că ar trebui să faci altceva.

În felul ăsta n-ai nevoie de siguranţa raţiunii, pentru că trăieşti skimbarea, şi creierul începe să iasă din starea morbidă de a crede cu preţul vieţii ce aude. Începe să rezolve probleme şi să fie activ. Îi prind bine la creier kestii de genul ăsta.

În felul ăsta n-o să pierzi timp întrebându-te cum ar fi fost dacă ar fi fost, pentru că trăind clipa, nu vei mai avea vreme şi kef să îţi pui întrebări.

Răspunsul la întrebarea "de ce îţi place ceva?" poate fi "pentru că îmi place!"

Nu trebuie să demonstrezi nimic, nimănui pentru că eşti la fel de om, şi ai la fel de multe drepturi ca şi toată lumea. Mai mult, nici nu există de fapt drepturi, poţi face absolut ce vrei, şi lua tot ce poţi, există doar nişte consecinţe pe care trebuie să le suporţi, şi dacă eşti destul de bărbat să le accepţi, nu e nicio problemă.

Ai dreptul să îţi placă orice, să faci orice, să vrei orice, şi să nu dai nicio explicaţie. Ai dreptul să fii misterios, şi să nu îţi pese de restul. Ai dreptul să refuzi a fi manipulat, şi ai dreptul să spui "fuck you, I don't care, I'll do it my way". Nu înseamnă că vei avea tot timpul dreptate sau că vei face tot timpul ce e mai bine pentru tine, dar aşa îţi vei trăi propria viaţă după propriile reguli.

Şi culmea culmilor, mi se pare că lumea te respectă mai mult dacă faci ce vrei, şi nu îţi pasă!!!

Astea fiind zise, aduc ce-a mai adus Aleister Crowley, şi mulţi alţii. Aduc responsabilitatea personală. Propun un nou tip de fericire, şi un nou stil de viaţă. Pentru mine până acum merge, şi chiar nu-mi pasă câţi vor fi de acord cu mine, tocmai din cauza asta. Am dat doar aceste idei pentru că şi mie la rândul meu mi-au plăcut, şi pentru că le consider cele mai bune sfaturi pe care le-am primit.