Balada pantalonului, sau de ce să-nkiriezi kinezi

Prin centru mă plimb, vitrinele-mi ciordesc privirea parc-ar fi un pui de rrom (ciordalis puradelus), cu viitorul în faţă, conştiinţa atentă doar la lucrurile esenţiale, şi hainele încă în stare de funcţionare.

Şi mă gândesc sâ-l felicit pe Brahman, visătorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute ( care de regulă-s mai interesante cu un ordin de mărime) pentru inspiraţia de care a dat dovadă când s-a pus fără foaie şi pix, doar cu tupeu şi mânecile suflecate, să dea nastere ( ca un artist, evident, nu ca o femeie. Procesul artistic, personal il consider mai interesant decat cel al naşterii aka n-aş fi dat la medicină. Să dea acolo oamenii cu o dorinţă sinceră de a işi ajuta în cel mai direct mod aproapele, dar să continuăm)... să dea naştere respectivului puradel.

Pe de o parte, nu-i vina mea că vitrinele-s lucioase, şi nici vina viitorului că-i în faţă. Şi nu cred că dacă s-ar hotărî brusc să facă un viraj la stânga, puradelul l-ar pierde din vedere. Îmi place de puradel, bravo lui! După o vreme, mirosul îţi devine prieten, lumea se trage din calea ta când vrei să furi o lebeniţă, şi faptul că culoarea degetelor e cu o tentă mai înspre maro, are rolul antitezei din ceva poezie pe care am învăţat-o cândva ca să iau 10. Până la urmă, în ciocolată se pune sare, ca să aibă un gust mai bun. Cred că tocmai am am descoperit de ce mă satur de ciocolată extrem de rapid, şi de ce după două coscuţe de milka refuz politicos... saves time, şi money până la urmă să nu te speli pe mâini. Copii cu 5 i să ştie că glumesc. Spălaţi-vă pe mâini dragilor deoarece, am un detector de jeg in cioc şi nu mai vin pe la voi să vă aduc bomboane! Hmm, dacă mai continui cred că vom descoperi lucruri minunate în această seară.

Şi bineînţeles, specific unui om ce gândeşte mult prea mult, acţiune făcută pentru propria perpetuare în lumea ideilor, "memelor", nu neapărat cu scop în sine( de altfel nu m-aş feri să dau vina în parte şi pe gripa aviară ce m-a luat, ca să ştie lumea că sunt genul care dă vina pe alţii, şi nu îţi asumă responsabilitatea, şi că in pofida insistenţelor media, eu nu urmez trendul viral curent) mă întreb... dacă viitorul ar lua-o la stânga totuşi....?

(Bloggerul ce administrează blogul http://meet-the-happy-traitor.blogspot.com a fost amendat d către Comisia Naţională a Audio-Vizualului cu 10 litri de pălincă de prună pentru mesajele subliminale împotriva Bush-ului românesc)

Mă gândesc că aş putea, cum am învăţat la şcoală, să împart problema în subprobleme mai simple, într-o orgie de if-uri şi paranteze ce se înkid mai greu decât, ironic de altfel, şliţul pantalonilor mei preferaţi.

Ciudat cum, in pofida kinului permanent pe care mi-l provoacă, îi iert, şi continui să iî port. Când se comportă cum îmi doresc sunt foarte satisfăcut, şi parcă am un nod în stomac, diferit de cel pe care-l am îndrăgostit fiind. Îmi dau încredere în mine şi facem perekea ideală. I-aş purta doar la ocazii cel puţin la fel de importante ca viaţa de zi cu zi, unde ai nevoie de toată susţinerea pantalonilor pentru a supravieţui. Eu ştiu că am nevoie de ei, ei ştiu că au nevoie de mine, dar încearcă să mă sfideze. Probabil că nu vor să ajungă o pereke de pantaloni obişnuiţi, undeva printre celelalte şaizeci de mii de pereki pe care nu le port. E adevărat că am mulţi blugi.... mult mai mulţi decât media masculină în general, şi dintre toţi, voi fi sincer, şi sper ca dragii telespectatori să nu ia în derâdere pastila efervescentă de sinceritate aruncată în găleata de amintiri autoinduse care din ce în ce mai mult îmi bântuie deja bătrâneţile cu tentă de-a doişpea, deci apuse........ sincer... încă nu am ţinut aşa de mult la nicio pereke de pantaloni, şi mă gândesc cu părere de rău, automat, fără să vreau, şi fiindcă filosofia mea de viaţă nu bate nici pe de parte la fel de sus ca a puradelului...că voi suferi în clipa în care aceşti pantaloni mă vor părăsi. Poate că unii pot să treacă mai uşor peste o skimbare de garderobă...poate aş vrea acest lucru şi eu, însă mecanismul ce-mi pomnează sucul de rodie prin gânditor, aduce jertfă, pe altarul amintirilor plăcut şi tipelor ce leşinau peste tot în jurul meu, o lacrimă interioară. Aş vrea să îi pot purta pentru totdeauna, să îmi pot întoarce capul după viitor la fel de rapid ca şi puiul de rrom.

Şi mă gândesc cu aceesşi părere de rău şi acel gust de vishine fără zahăr, impus de veşnica sinestezie, că undeva în piept, deja un gol începe să mi se formeze, şi că acel gol, kiar dacă acum este plin, va rămâne gol pe bune, oricât de mult aş încerca să îmi găsesc o pereke nouă de pantaloni care să mi-i inlocuiască pe ăştia. Poate că ecuaţiile lui Einstein se verifică, şi că totul e relativ, dar pentru mine, pentru scurta perioadă din istoria contemporană în care am onoarea să îmi fac card pentru reducere la abonament, în ciuda singurei mele casete cu Paraziţii pe care o ascult de fiecare dată când conduc, de care nu mă mai satur, şi kiar mai mult, versurile acestui album venindu-mi din ce în ce mai des pe limbă ca şi citate memorabile.... in ciuda tuturor acestor lucruri, pentru mine pantalonii ăştia sunt perekea perfectă.

Am dat un milion pe ei, şi-am mai primit o pereke. Nu vreau să mă gândesc că de fapt pot să privesc lucrurile şi ca un economist, care vede două pereki la 50 lei. Mi se pare de două ori insultă pentru ei, prima dată deoarece ponderat, neponderat, puteam să aleg să nu iau cealaltă pereke, ei fiind doar un bonus pentru ciokişti, preţul pantalonilor rămânând un milion, iar pe de alta, impactul spiritual al milionului e mai mare decât al sutei. Nu mă interesează tăierea celor patru zerouri, pe de o parte pentru că nu văd cu ce ar fi mai bune patru pereki de c-uri (rog potenţialii cititori, când citiţi 'c', să citiţi 'câ'.... aceasta e dorinţa autorului, şi consider că acest element, este de departe cel mai important din tot amalgamul de cuvinte din imediata proximitate a dumneavăastră, din păcate, şi de asemenea consider că pantalonii mei merită onoarea de a mă gândi că au costat mai mult decât au costat de fapt, doar pentru că copilul din mine are o inerţie emoţională foarte mare, şi negocierile cu el se soldează aproape de fiecare dată în refuzul său de a accepta pantaloni noi în viaţa mea.

Voi face ca zilele ce ne-au mai rămas împreună să fie de neuitat, şi atunci când lacrima interioară va veni să îmi săreze milka cu biscuiţi, să o facă cel puţin la fel de orgasmic de gustoasă precum pufuleţii cu kefir de 27 de mii.

Genul de lucruri care mă enervează

Mi-am învăţat lecţia asta, în dragoste, dar cred ca merge peste tot.

Dacă abuzezi de inima cuiva, dacă încerci să îl manipulezi sentimental prea mult, lucrurile se vor întâmpla în felul următor:

-În prima fază îl vei ţine lângă tine
*-În a doua îl vei plictisi
*-În cele din urmă va începe să te urască
-Se sfârşeşte totul într-un mod *catastrofic.

{*=optional)
Eu personal prefer să nu folosesc cuvinte mari, decât atunci când kiar nu se mai poate. Mai mult, folosirea cuvintelor cu impact profund sentimental, care nu au în spate şi nişte argumente empirice, face iminent un dezastru.

În filmuleţul următor veţi vedea un exemplu scârbos de manipulare de cel mai josnic nivel, folosit de ceva fundaţie de mediu. După cum spuneam mai demult, veţi vedea o fetiţă care prin mesajul ei încearcă să ne facă să ne fie ruşine de faptul că suntem oameni.



Bineînţeles că nu e vina fetiţei, e clar că discursul i-a fost scris de cu totul altcineva.

Indiferent dacă substratul fizic al celor spuse de ea e real sau nu, eu nu mă voi alinia niciodată cu astfel de oameni, pentru că nu vreau să fiu un cerşetor, şi nu vreau să trăiesc într-o lume de cerşetori.

Astfel de lucruri trebuie adresate cu demnitate, cu o motivaţie pozitivă, pentru că indiferent dacă chiar există o problemă sau nu, eu cel puţin nu voi permite nimănui, să mă facă să mă simt prost. Nu voi permite nimănui să îmi ia bucuria de a trăi, şi fericirea temporară pe care o trăiesc, pe care m-am străduit să mi-o creez.

Indiferent dacă vă emoţionează sau nu mesajul fetei, imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla să vedeţi în fiecare zi unh copil că spune aşa ceva. Eu unul m-aş scârbi.

Eu vreau să mă simt bine, iar celor ce preferă să stea în suferinţă le urez suferinţă îndelungată!

Hypno brainwash mindstorm. Nu e de citit. Nu e ceva coerent. Nu recomand.

E noapte şi reflexia lustrei de pe tavan, in geam, jaluzelele fiind semideschise, seamănă cu luna plină. Habar n-am dacă însăşi Luna e într-o fază mai interesantă, dacă e la SPM sau dacă mănâncă banane. Problema e că mie nu îmi prea pasă de lună, şi de fapt nici asta.
Mă întreb dacă păsarea mea e o funcţie de temperatură. Ar trebui să văd dacă când mi-e frig sau cald îmi pasă mai tare, şi să fac un grafic care să semene cu un elefănţel. Da! "că când". Nici măcar n-am pus virgulă. să treacă brigada pompierilor intelectuali şi să stingă focul ce-a încins poporul. Se gândesc ei în mintea lor "adică cum că ăsta zice că când?". Ideea e că insectelor le pasă de lună. Fie sunt mai inimoase, fie sunt mai proaste. Prefer să fie şi inimoase pentru că s-au făcut studii care confirmă faptul că-s proaste. Adică tot se învârt pe lângă bec. Un om în deplinătatea facultăţilor mentale n-ar face aşa ceva. Dar revenind...

Domul nou spune că cacofonia nu mai e o greşeală, şi eu zic că manelele sunt pe cale de dispariţie şi ar trebui să cerem fonduri de la guvern să facem un parc naţional cu condiţii prielnice dezbvoltării, şi foarte similare mediului de viaţă natural al maneliştilor. Dar dacă doomul zice, e lege, mă rog, mai mult sugestie decât lege. Oricum cazul acuzativ va dispărea cât de curând. "Băiatul care l-am văzut".

Vă zic eu că dispare, vă puteţi lua "la revedere" de la cazul acuzativ. Şi nici n-o să aibă parte de o înmormântare în toată regula. N-o să vină nimeni să-l bocească. N-o să vină dom'le, n-o să vină vă zic eu. Ăştia preocupaţi de importanţa limbii gramaticale corecte o să fie de acord cu domu care n-o să fie de acord cu ei.

Care limbă română? Tot la 5 minute inventează unu cevă cuvânt nou. De exemplu eu sunt mândrul inventator al unui cuvânt. L-am inventat acum vreo 10 ani când strângeam fân. Soarele îşi făcea de cap, eu eram transpirat, obosit şi fericit, văru bea apă, bunicu trăia, vacile nu pricepeau nimic din ce se întâmplă dar măcar nu puneau întrebări incomode, şi eu inventam cuvinte. Mi s-a parut util la momentul respectiv să inventez un cuvânt care să descrie sentimentul respectiv. Adică cel puţin vocabularul meu e foarte sărac în cuvinte care descriu sentimente. Eu cunosc doar "fericit", "supărat", "obosit", "enervat", "frustrat", "iritat", "bucuros", "distrat", "mutalău", "fricos". Nici nu-s chiar aşa de puţine, dar sub nicio forma nu pot descrie cu astea sentimentul pe care mi-l dă evenimentul de a ieşi din casă când părul mi-i ud, începe să plouă, miroase a praf, dar e ok, pentru că în Gheorgheni praful e făcut din ce-a rămas dintro bucată din corola de minuni a lumii, am ştiut la examenul de acuma 2 ani, şi nu vreau să profit de pe urma unei fete de care nu îmi place, pentru că mi-i lene. Parcă trăim ăn robot-land, unde toate kestiile-s logice, toată lumea are dreptate, şi există o formulă matematică determinată după studii exhaustive care dă numărul exact, şi unghiul exact pentru o penetrare perfectă.

Poate că nu-s cuvinte pentru sentimente pentru că ar trebui un limbaj cu totul nou în care am avea ce face cu cazul acuzativ. Poate că limbajul clarifică lucruri, dar lumea are nevoie de mister. Poate că dacă te-ai uita în ochii vânzătoarei nasoale de la magazin, ai putea scrie o carte. Poate că înţelegem mult mai repede gesturile decât ne*ar lua să le spunem în cuvinte. Şi mai mult, poate că analfabetismul emoţional nu se poate vindeca.

Eu când sunt obosit, sunt foarte creativ. Dacă închid ochii parcă mă uit la un tablou abstract în altă limbă. Nu îmi dau seama dacă ce văd e frumos sau nu, deşi zic că-i frumos. Important e că văd. Totul începe de la lucruri simple cum ar fi o cană, care se transformă rapid dar sigur ca întrun program de editat imagini bun, întrun lac, lac de munte de ăla cu apă potabilă şi rece, pe malul căruia e zăpadă care se transformă în oi, care-s e fapt ursul polar de la iulius din care curg hârtii. hărtiile te scarpină şi gâdilă la picior vara când ţi-e cald, când ieşi din vană, dar după 5 minute ţi-e frig şi eşti parţial ud. Eşti pe o pajişte cu flori, alt cuvănt folosit doar în contextul ăsta, şi universul nu încetează să se întrebe dacă n-ar trebui cumva să se învârtă. Mă uit la chestia asta şi mă gândesc că poate sunt rudă cu delfinii. Că ziua nu îmi vin atâtea idei fără sens, iar delfinilor le doarme pe rând tot câte o emisferă cerebrală, dar probabil că ale lor n îndeplinesc funcţii diferite.

Cred că fac parte dintre acei oameni cărora le place să se audă. De fapt sunt sigur de asta! îmi place să mă aud, cu voce sau în cap. Şi mi se pare foarte interesant faptul că niciodată, niciun om nu îşi poate auzi adevărata lui voce, când vorbeşte. Tot timpul auzi altceva, şi când te asculţi înregistrat, zici că pari răcit. Mie de exemplu mi se pare că am o voce foarte nepoliticoasă. Bine, dacă aş auzi-o probabil că m-aş obişnui, şi ştiu că cei din jur nu mă aud cum mă aud eu, şi kiar sunt fericit întrun fel că nimeni nu mă aude cum mă aud eu.

Niciodată nu m-am prea dat în vânt după îngheţată. Dar oare vântul se dă în vânt? Cred că ar fi un fel de perpetuum mobile filosofico-uraganic.
Cică brainstormingul e foarte util. E util, am încercat, dar la un moment dat îmi veneau aşa de multe idei încât nu mai apucam nici să le scriu, nici să le spun, nici măcar să le gândesc. Şi mâ lua o durere de aia de cap plăcută ca şi atunci când...ca şi acuma de altfel.

Adevărul e că de data asta n-am niciun mesaj. Probabil că puteam s-o lungesc mai mult, şi poate îmi voi îndrepta greşeala, dar de data asta, cel puţin din câte îmi dau seama n-am niciun mesaj.

Acuma n-am kef de mesaje. N-am kef de kestii logice. Poate mă duc în Japonia anul viitor, şi o să trebuiască să bag acolo logică, dar acuma n-am kef. sunt kestii faine de făcut kiar dacă n-au sens. De altfel e posibil ca majoritatea kestiilor faine de făcut în viaţă să nu aibă sens. Şi până la urmă care e lucrul ăla la care decizi "are sens, e coerent, hmm. cred că începe să îmi placă"? Poate o fi, nu ştiu, dar muzica de unde vine şi de ce ne place? Ce sens are dpdv evolutiv, şi cu ce ne-a putut ajuta la supravieţuire? Astea-s kestii pe care prefer mai bine să le fac decât să le gândesc.

Pentru satisfacţie, şi confuzie, vreau să pictez un tablou de cuvinte: şopârlă telefon avion doi patrulater anca mioritic parlament parbriz stea doică cântare elefant congelator obicei miracol papuc cântare mioritic pi deosebire algoritm mugur divin apropiere ciclu fereastra mijloc algoritm neuron cale mov imagine papuc calcul lene plăcere amar gând alb cer inăltime josime altceva cui şurub strălucire umezeală deosebire altceva bumb arbitru pocăinţă adevăr divin fericire altceva deseori ajun praznic vecernie spovedanie găleată sticlă lături castron valău undă palpitaţie pictură browniană măiestrie fereastră inundaţie prostie palpitaţie mândrie altercaţie prostie inundaţie revoluţie convecţie şi epilare mâncare revoluţie sublimare mare veselie mare bărbăţie uneori parchet solid de brad invocaţie persecuţie iertare mare şi mândria merită premiul pentru cel mai mare ceva.

V-am avertizat să nu citiţi.